Fie că ne place sau nu, trebuie să mărturisim că săptămâna aceasta a adus o surpriză notabilă din partea guvernului: executivul şi-a menţinut decizia de a desfiinţa cumulul pensiei de stat cu salariul de la buget, refuzând să cedeze presiunilor din partea beneficiarilor sistemului în vigoare până acum şi a ziariştilor care nici măcar nu au încercat să afle cum se petrec lucrurile prin alte ţări europene.

Dacă ar fi avut o minimă curiozitate, cum au avut cei de la HotNews, ar fi aflat, de pildă, că în Germania acest cumul este interzis şi că în Ungaria este suprataxat. Continuarea cercetării ar schiţa, fără îndoială, o situaţie generată de bunsimţ şi argumente raţionale, nu de criteriile unei prese tot mai tabloide şi mai populiste. Am afla, de pildă, că actorii nu sunt peste tot salariaţi la stat şi că sunt adesea plătiţi pe contract. De ce nu ar fi şi la noi aşa?

Este adevărat că flexibilitatea nu este o caracteristică a pieţei muncii din România, care este guvernată de un Cod al muncii extrem de rigid şi de un sistem fiscal descurajant. Dar tot atât de adevărat este că nu are nicio noimă pentru niciun angajator, şi cu atât mai puţin pentru unul care administrează banii contribuabililor, să plăteşti din acelaşi buget două tipuri de retribuţii - salariu şi pensie - cu toate cheltuielile aferente, de la asigurări medicale la taxa de mediu şi cea de şomaj, care dublează, practic, costul forţei de muncă. Ceea ce scoate la iveală ordonanţa de urgenţă a guvernului Boc este, de fapt, situaţia aberantă a veniturilor obţinute în sistemul bugetar: în ministere, salariile sunt mici, dar sporurile sunt enorme, multiplicând câştigul de 5-6 ori; în agenţiile create de guvernul Tăriceanu s-au acordat salarii disproporţionate faţă de restul bugetarilor pe criterii clientelare; în multe locuri au fost pensionaţi cu forţa, pe criterii subiective, oameni care a