Fără putinţă de tăgadă, cea mai virulentă negaţie a lui Titu Maiorescu în postumitate a fost operată de "realismul socialist", care s-a dezlănţuit furibund împotriva "idealismului", "cosmopolitismului", ataşamentului său "burghezo-moşieresc", în numele artei cu tendinţă atît de precis diagnosticată de mentorul Junimii. Un preludiu (să precizăm: palid) al atitudinii în cauză, care s-a lăsat cu evacuarea, după 1948, din programele şcolare şi din biblioteci a celui blasfemiat, a reprezentat o reacţie venită din partea unor exponenţi ai cîrmuirii de dreapta care începuseră a hărţui corpul criticii estetice autohtone. "Cel mai mare duşman al lui Maiorescu este maiorescianismul", remarca, de pildă, D.Caracostea, în 1944. Deci tot o manifestare a artei ce se voia cu tendinţă! Dar marele predecesor a fost pus în chestiune şi de G.Călinescu, în Istoria sa, apărută în 1941. Imaginea de care are parte acolo omul, acompaniată de o sumă de rezerve aduse figurii critice, relevă o poziţie oarecum singulară, de franctiror, întrucît Divinul era departe de-a se ralia tendenţionalismului naţionalist în vogă în acel moment şi n-avea cum să prevadă eclipsa comunistă. Cum s-ar putea explica poziţia sa? Pe de-o parte, putem prezuma un atac indirect la adresa lui E. Lovinescu, care tocmai publicase monografia sa în două tomuri consacrate Maiorescului şi care, prin prestigiul său de căpetenie a şcolii critice din interbelic, îl irita mai mult decît probabil pe mai tînărul său emul. Pe de altă parte, ambiţia defel comună a ultimului dorea o confruntare "sportivă" cu orice autoritate în domeniu, aşadar şi cu cel socotit un întemeietor al disciplinei critice pe aceste meleaguri. Supoziţie ce se justifică şi prin minimalizările la care G. Călinescu i-a supus pe congenerii săi din a treia generaţie postmaioresciană şi prin opiniile nemijlocite, voit oscilante, asupra lui E. Lovinescu. Ne amintim