Moartea noastră cea de toate zilele de Dumitru Augustin Doman Editura Timpul, Iaşi, 2008 Pentru Dumitru Augustin Doman, prozator al stării de accedie (adică al unor descurajări, nelinişti, scârbe care duc sufletul în ispită), lumea, ca viaţă, este peisajul care i se deschide omului aidoma unei ferestre într-un zid: „În patrulaterul ei se află plante vii, pomi, roci, prin acest cadru trec păsări, animale, oameni. Dar dincolo de cele patru laturi ale ferestrei se întinde la infinit ordinea încremenită a morţii“. Ultima sa carte, apărută anul trecut la Editura Timpul, este un bric-a-brac de notaţii dintre cele mai surprinzătoare, care merg de la versuri ale unor poeţi ce-l impresionează până la gânduri intime, toate încărcate de polenul viitoarei întâlniri cu Ea. Doman, care este şi un redutabil jurnalist pe frontul zilnic al evenimentelor, se dovedeşte, iată, şi un poet al stărilor de graţie care duc spiritul în proximitatea cunoaşterii ultime. Cu toate acestea, notaţiile sale pun la lucru o imaginaţie bogată ce se însoţeşte, de regulă, cu lehamitea cea mai profundă. Spiritul trimite la cunoaştere, dar sufletul ne cheamă la cele terestre: aceasta pare deviza unui scriitor care a mai publicat în 2001 o carte cu un titlu din aceeaşi spiţă: „Meseria de a muri“. Evident, aluzia este clară şi face trimitere la faimosul jurnal al lui Cesare Pavese, „Meseria de a trăi“. De altfel, autorul citează cu plăcere din jurnalul scriitorului italian, un maestru al aşteptării şi al provocării morţii: „Moartea este un repaus, dar gândul morţii este înlăturarea oricărui repaus“. Notaţiile domaniene sunt cel mai adesea scurtcircuitate de mici bucăţi de proză, fragmente ale unor cărţi viitoare, dacă nu cumva au fost şi publicate între timp. Această manieră scripturală a jurnalului despre moarte al lui Doman face ca un eventual cititor al său să nu fie plictisit de „panseurile“ prea apăsat