Dacă împărţim filmele documentare în două categorii, ca în legile lui Murphy, cele care desfac mituri şi cele care fac mituri, filmul lui Kusturica se încadrează indubitabil în ultima categorie, chiar într-un mod heirupist, cu osanale şi festivism, în ciuda aparenţei de relaxare pe care Emir o afişează ca vedetă în faţa unei alte vedete. Regizorul sârb îşi înnobilează subiectul cu o măiestrie pe care nu i-o poţi contesta, având grijă ca lumina reflectoarelor să-l prindă foarte bine în cadru, iar rama portretului pe care-l realizează lui Maradona este dată chiar de filmografia sa. Maradona, declară regizorul, ar fi putut fi unul dintre personajele sale din filmele de ficţiune de la Do you Remember Doly Bell (1981) şi Tata în călătorie de serviciu (1985) la Pisica albă, pisica neagră (1998). Vorbind despre aristocraţia genuină a sărăciei spre deosebire de cea contrafăcută, butaforică a bogaţilor, Kusturica deschide nu numai poarta aurită a mitului Maradona, copilul provenit din suburbiile Buenos Aires-ului pentru a ajunge în 1986 cu echipa Argentinei să câştige campionatul Mondial de fotbal din Mexic, ci şi a unei manipulări deloc inocente pe tema "om bogat - om sărac", ingredient indispensabil telenovelei. Şi cu acest passo doble, dacă vorbim limba tangoului şi a sambei sau un dribling isteţ, în limbaj fotbalistic, Kusturica începe să ne vândă propria lecţie de geopolitcă forjată parcă la şcoala de partid titoistă, opunând două tabere ireconciliabile, Estul, (sau Sudul la rigoare) adică Balcanii, şi la pachet Argentina, Venezuela, Chile etc. şi mai presus de toate Cuba lui Fidel şi Che Guevara Occidentului şi Vestul sau Nordul imperialismului sălbatic. Aproape întreaga tumultoasă carieră fotbalistică a lui Maradona este pusă de Kusturica sub semnul revoluţiei anticapitaliste şi antiamericane. "Dacă n-ar fi fost fotbalist, ar fi fost un revoluţionar" chiar spune cu non