In ce-l priveşte pe Radu Cosaşu, nimic esenţial nu pare a se fi schimbat, din vremea studenţiei până în cea a Operelor, în materie de sentinţe critice. Justificarea pe care a dat-o, atunci, profesorul Vianu calificativului maxim ar putea fi invocată încă, pe post de precedent juridic, de orice critic literar al momentului. Asta dacă e să dăm crezare bucăţilor de memorialistică versificată din Poveşti pentru a-mi îmblânzi iubita: "eram hotărât să absolv universităţile mele, şi/ toate aceste zbateri le-am transfigurat, în faţa gravului/ profesor, într-o descriere personală şi infernală a/ celor două stânci, punând de la mine, îndepărtându-mă/ de text, profesorul ascultându-mă cu calm în hainele-i/ thomasmanniene, dându-mi nota 10 şi sfătuindu-mă,/ cu o suprarealistă politeţe, să mă ţin de studiu, sunt/ dotat, am fantezie, vocabular, o anume poezie retorică (subl. mea), să mă construiesc intelectualiceşte, eram mândru, dar/ şi pornit împotrivă-i, că mă abate de pe drumul meu,/ aruncându-mă între noi îndoieli şi alte stânci."

A aduce în discuţie o sintagmă ca aceea subliniată mai sus după numai câteva minute de examinare protocolară reprezintă, neîndoielnic, o formă de vizionarism. Care străbate atât diferenţa de moment, cât şi incompatibilitatea de mediu. Întâi pentru că încadrarea se arată a fi peste aşteptări de actuală. Apoi pentru că talentul propriu-zis literar, cu alte cuvinte scriptic, nu admite, în genere, garanţia norocoasei fluenţe verbale. Şi totuşi, confirmând o intuiţie, Radu Cosaşu publică, în 1978 o carte care, aşa compozită cum e, instituie, în plină epocă a evazionismului sintactic, o anume poezie retorică. Culeasă din nou în recenta ediţie de Opere - spre mirarea celor a căror acoperire de lectură alternează strict între gazetărie şi proză - Poveşti pentru a-mi îmblânzi iubita se dovedeşte, fără exagerări, extraordinară.

Dacă,