Vor marca oare anul 2009 si startul presedintiei lui Barack Obama inceputul unei noi ere in relatiile transatlantice? Sau vor mai lancezi inca vechile diviziuni, alimentate de profunzimea si gravitatea crizei economice? Va genera criza atitudini nationaliste si egoiste de ambele parti ale Atlanticului, impiedicand mult asteptatul rapprochement, daca nu chiar reconcilierea deplina?

Este, desigur, mult prea devreme sa dam raspunsuri. Chiar daca aripa stanga a stangii europene – ca de altfel si cei mai liberali dintre democratii americani – isi manifesta ingrijorarea ca Obama si-a ales pana acum un cabinet mult prea centrist, formele clasice de antiamericanism vor bate cu siguranta in retragere in Europa. E foarte improbabil ca europenii sa iasa in strada pentru a denunta "esenta" Statelor Unite – adica atat ceea ce sunt, cat si ceea ce fac SUA –, asa cum s-a intamplat in era Bush si chiar si in anii Clinton.

Imaginea Americii in Europa s-a schimbat profund din 4 noiembrie, iar stilul diplomatiei lui Obama (o data ce va deveni presedinte) va confirma probabil aceasta schimbare.

Cu toate acestea, in sfera relatiilor transatlantice si globale, ar fi lipsit de intelepciune sa ne asteptam la prea multe de la un singur om, oricat de exceptionale ar fi calitatile sale. Problemele fundamentale raman si probabil ca vor aparea si altele noi.

In primul rand, indiferent de cat de brutal este stilul noii Rusii sub Vladimir Putin si Dmitri Medvedev, Uniunea Sovietica nu mai exista si nu mai constituie liantul Aliantei de pana in 1989. Daca nu se va intampla ceva teribil de urat, un nou razboi rece nu este pe cale sa inceapa.

In al doilea rand, exista un dezechilibru structural in forma continuata intre modul in care Europa se uita la America (cu pasiune si ingrijorare) si modul in care America priveste Europa (cu interes redus, mergand pana la o