Povesti adevarate despre felul in care iubirea transforma iadul copilariei in rai
Baietelul se apropie, cu ochii in ochii mei. Ceilalti copii privesc. Este blond. Merge greu. Mainile sale stau intr-o pozitie ciudata. Curiozitate, tensiune, o umbra de teama. Intind mana catre el. Inima mi-a stat in loc. Il cheama Mircea. Traversam impreuna o clipa care dureaza o mie de ani. O clipa a privirilor. Apoi, el imi ia mana si si-o lipeste de obraz. Doamne, copilul acesta vrea o mangaiere. Nici nu respir. Il mangai pe obraz, apoi pe frunte, si mana lui urmeaza mana mea. Si, dintr-o data, ochii lui se lumineaza, gura i se intinde intr-un zambet urias, insotit de un sunet ciudat, care vine din adancurile lui. Inima mea reporneste, respiratia, lumea incepe sa se invarta si timpul sa existe, harmalaia uriasa din aceasta incapere explodeaza din nou, ca si cum toti copiii aflati acolo nu ar fi asteptat decat sa vada daca eu il voi mangaia pe Mircea pe obraz sau nu. Se ingramadesc in jurul meu, vor sa ma atinga si ei, sa ma vada, sa ma miroasa, imi iau mainile si mi le tin in mainile lor. O fata frumoasa, cu ochi albastri, vrea sa fie luata in brate. Bucurie. Simt bucuria acestor copii aburind in aerul camerei, o aud fulgerand in sunete nearticulate, dar pe care le inteleg perfect. Bucuria nu are nevoie de cuvinte ca sa fie exprimata. Iar copiii acestia care vorbesc cu greu au darul de a emana imprejurul lor bucurie. M-au primit. M-au acceptat. Gata. Sunt de-al lor!
Mama Stefi
Ma aflu undeva la marginea Iasului, pe niste dealuri, intr-un sat care se numeste Barnova. Prin fereastra vad case frumoase raspandite prin livezi si o toamna tarzie. Inauntru e cald, pe pereti sunt picturile copiilor acestora pe care unii i-ar numi "handicapati", dar pe care eu prefer sa-i numesc doar asa, copii si nimic mai mult. M-au primit in casa lor, iar pretul a fost o
