Vineri, 12 decembrie 2008, după o lungă suferinţă, stoic îndurată, s-a săvîrşit din viaţă sculptorul Vasile Gorduz.
Artist de o severă forţă interioară, aliind densitatea poeziei şi observaţia acută, Gorduz atinge nivelul exemplar al unei exigenţe care va marca benefic zestrea noastră morală. Opere ca aceea inspirată de uciderea lui Brâncoveanu sau ca efigia majoră înfăţişîndu-l în bronz pe Împăratul Traian, statua veghind locurile obîrşiei sale, pe Guadalquivir, propun sinteze imperioase, emblematice pentru puterile de suflet ale colectivităţii care se rosteşte prin atare izbînzi. Profesor, după 1990, cu impact adînc asupra făgăduinţelor celor mai autentice ale dezvoltării noastre viitoare, Gorduz e sinonim cu un zenit al plenitudinii ce nu zădărniceşte inefabilul.
Cu aceste daruri dincolo de orice complezenţă, magistral ţinute în cumpănă - autoritate sagace şi vibraţie fremătătoare -, el şi-a croit un rost meritoriu, pe o linie de vîrf a portretului european. Miracolul copilăriei şi puritatea adolescentină, energia nervoasă a creativităţii şi gîndirea în fierbere neostoită - Ion Alin Gheorghiu, Henri H. Catargi, de pildă, Ioan Alexandru, Petre }uţea şi Mircea Eliade - respiră, de neuitat, în portretele pe care le-a izbutit sculptorul.
Un asemenea itinerar, pus mereu, în chip lucid, sub înalte constelaţii artistice, aspru aţintite - de la marile bronzuri ale Antichităţii, cele de la Delphi, Artemision, Riacce, pînă la Houdon şi, dintre români, pînă la Gheorghe D. Anghel -, trebuia să suscite semne de confraternă, legitimă apreciere: Premiul pentru Sculptură al U.A.P., Premiul Naţional decernat de Ministerul Culturii, Premiul "Prometheus", care l-a distins împreună cu Silvia Radu, tovarăşa sa de nobil destin şi devotată fervoare. Peste vicisitudini şi incomprehensiuni, proprii unei epoci de atîtea ori vitrege, n
