Tanti Maria Dascălu ne măsoară atent, de jos până sus. Nu prea înţelege ce cautăm în casa ei. De ce tocmai ea este "subiectul" nostru, omul fără de care demersul nostru jurnalistic ar fi frânt?
Vecina, Lenuţa Ilieş, îi mai explică o dată: "Dumnealor sunt de la ziar. Au venit să le povesteşti matale cum găteai când erai mai tânără, când erau comuniştii… Cum te-ai descurcat c-ai rămas a mai bravă dintre noi, că mata, cu mult, cu puţin, nu te făceai niciodată de ruşine…" "Da’ ce treabă au dumnealor acu’ să le spun cum era în comunism? Că acuma e alt timp, altă lume… Cui îi mai pasă de ce-a fost?", nu se lasă tanti Măriuţa (cum îi zice vecina). Pare că se împotriveşte, dar între timp ne-a băgat în sufragerie şi ne pofteşte din priviri să servim din dulceaţa de pe masă. "Acolo e de coacăze negre, dincolo de afine şi aia cu bobiţe mărunţele e de soc… Luaţi de care vă place!" După cum e aranjată masa simplă, ne dăm seama că de fapt septuagenara din faţa noastră era pregătită pentru dialog. Doar se alinta, aşa, ca să nu pară că s-a lăsat descusută din prima…
Observăm pe perete tabloul de nuntă. Ea şi soţul, cu capetele aplecate unul spre celălalt. Fotografie retuşată în laborator. Se observă mai ales la ochii ei, "codaţi" din pensulă. "Acolo e Ion, bărbată-miu. A murit în «sectembrie» 1989. N-a mai apucat să-i fac ziua după ce-o căzut Ceauşescu." Prindem din zbor prilejul. "Tanti Maria, dar cum a fost la ultima lui onomastică?", ţâşneşte întrebarea. "Păi, cum să fie, frumos! Am postit în Ajunul Bobotezei amândoi. Post negru, numai apă şi coajă uscată de pâine, până a înserat. Tot atunci o trecut şi părintele, să strochească cu aghiazmă; ăştia, tinerii, cred că atunci nu era credinţă. Dar era. Poate mai mult ca acum. De Bobotează am lucrat până la două după-amiază, că eram schimbu’ unu la fabrică. După aceea am trecut pe la Alimentara să mai
