Toată lumea bună venea la Minerva e propoziţia care deschide aproape orice poveste a Craiovei de ieri, căci localul era una dintre clădirile emblematice ale urbei, despre care s-au păstrat numeroase poveşti frumoase. Minerva de azi e unul dintre locarurile vechi care continuă să trăiască discret. În schimb, Minerva de ieri era locul în care se aduna toată lumea bună. Povestea începe odată cu ridicarea clădirii şi darea ei în folosinţă în 1903, devenind o construcţie emblematică a urbei. Atât arhitectura exterioară, cât şi bogăţia decoraţiunilor interioare contribuie la acest fapt. „Din zona mediană a străzii Unirii, cuprinsă între Piaţa Prefecturii şi restaurantul Minerva, nu au rămas după cutremurul din 1977 decât două clădiri: Filarmonica şi Minerva. Mulţi oaspeţi de seamă ai Craiovei au fost primiţi la restaurantul Minerva. Dar acesta a rămas în conştiinţa craiovenilor prin celebrele plimbări pe Unirii, care aveau un punct obligatoriu: nu mai puţin cunoscuta «bară» de la Minerva, de care se rezemau pentru a-şi mai trage sufletul sau pentru a mai schimba câteva vorbe despre fetele frumoase care treceau prin faţa lor plimbăreţii Craiovei, care, obligatoriu, făceau două-trei tururi pe Unirii“, menţiona Cristian Scăiceanu într-una dintre rubricile „Craiova veche“. O incursiune în timp Actul de naştere al „localului monument“, cum îl numesc Alexandru Firescu şi Constantin Gheorghiu în „Craiova, mon amour“ a fost semnat aproape cu un veac în urmă, când arhitectul Toma Dobrescu a predat planurile noii clădiri unei societăţi anonime de construcţii, în care antreprenorii şi lucrătorii erau predominant italieni. „Construcţia în stil maur, terminată în 1902 din fondurile Epitropiei Madona Dudu, a avut la inaugurare, ca localuri publice, un restaurant şi hotelul, adăugându-li-se ulterior, prin amenajări iscusite, crama şi grădina de vară. Mai târziu, sub auspiciile pricepute