Marina Constanţinoiu povesteşte: «Pentru mine, ilustrativ pentru câtă frică ne intrase în oase în anii comunismului este faptul că teama de a fi descoperiţi cu prieteni în străinătate ne pusese un văl pe creier, despre care am să vă povestesc în continuare. În acei ani nu aveai voie să primeşti cetă­ţeni străini acasă dacă nu anunţai Miliţia.

Eu aveam doi prieteni israelieni care au venit la studii în România la începutul lui 1989, pentru anul pregătitor de limba română, obli­ga­toriu pentru studenţii străini care voiau să înveţe la noi. Chiar şi cei care ştiau cât de cât limba ro­mână trebuia să facă acest an pregătitor, pe care-l plăteau, pentru că statul român era interesat să smulgă de la străini cât mai mulţi bani. Cred că taxa anuală pe care le-o percepeau era de vreo 500 de do­lari. Ei doreau să urmeze cursu­rile Facultăţii de Stomatologie. Timp de circa două săptămâni, ei au locuit la noi acasă. Familia noastră locuia într-o vilă, alături de alte trei fa­milii, în car­tierul Cotroceni. Ne temeam foarte tare ca vecinii să nu-şi dea seama că sunt străini şi să ne toarne la Miliţie şi de aceea celor doi le spuneam că n-aveau voie să scoată nici un cuvânt până nu se vedeau la adăpostul zidurilor. Dar ar fi trebuit să ne dăm seama că se vedea de la o poştă că nu sunt români după felul în care arătau şi după haine. De aceea spun că până şi acest episod de viaţă a omului simplu este ilustrativ pentru teama care ne fusese insuflată de regim. Situaţia era, de fapt, absurdă. Era clar că cei doi sunt străini şi că ne vizitează, ba, mai mult, că stau la noi. După două săptămâni s-au mutat în Regie, într-unul dintre căminele de acolo destinate studenţilor străini.

În primele zile ale lui ianuarie am mers cu ei la Sinaia, am închiriat două camere la o gazdă pe care o cunoşteam de câţiva ani şi la care locuiam de fiecare dată când mer­geam la