De la fereastra avionului ce cobora spre Gardemoen, Norvegia îmi părea un nesfârşit Predeal. Munţi acoperiţi de brazi cât vedeai cu ochii, ici-colo lacuri, unele îngheţate, altele nu. Era ceaţă jos, ca de obicei în zonă, amplasarea aeroportului fiind, din acest motiv, controversată, aveam să aflu. Dar interese sunt peste tot. Şi politicieni. „La fel de stupizi, dar mai puţin corupţi decât în România“, zicea unul dintre nordicii care ne vizitaseră de mai multe ori ţara, aducând ambulanţe reciclate, ca donaţie pentru spitale. Ne întreba dacă s-au schimbat lucrurile, povestea despre birocraţie, drumuri proaste, căruţe nesemnalizate, vameşi care cer bani. Altul susţinea că am fi fost prea politicoşi cu ocupanţii (germani sau ruşi) în ultimul război: „Luaţi-ne! Faceţi ce vreţi cu noi!“ şi că ultima dată când s-a oprit circulaţia trenurilor în Oslo a fost atunci când doi români au furat nişte cabluri de cupru, provocând pagube de milioane de euro. Mi-a părut rău că au această imagine despre noi, aşa că m-am gândit la noul ministru de interne, Gabriel Oprea, şi la câteva realităţi de acasă (durerea mai mare o face uitată pe cea mai mică). Am furişat priviri de turist către sobrietatea stilată a capitalei, având cam acelaşi număr de locuitori ca şi Craiova, dar parcă nimic altceva în comun. Am admirat statuile lui Gustav din Parcul Vigeland şi m-a copleşit mausoleul fratelui său, Emanuel. M-am tot plimbat pe Karl Johans gate, de la Palatul Regal, până dincolo de parlament, am petrecut dimineţi în cafenelele din Aker Brygge, după-amieze în Centrul Nobel pentru Pace (intrare liberă la expoziţia dedicată laureatului pe 2008, Martti Ahtisaari) şi seri în clubul Blĺ. Am dormit în cartiere bogate, dar am trecut şi prin suburbiile în care 90% din oameni votează cu extrema dreaptă („Vreţi benzină mai ieftină, bere gratis şi să nu mai avem imigranţi?“; „Da, vrem toate astea!“. Unora