Acest Sergiu Nicolaescu al cinematografiei americane care e Clint Eastwood ia o tragedie reala petrecuta in 1928 si o transforma intr-o melodrama care nu se sprijina pe scenariu cat pe subiect, si nici pe interpretarea protagonistei Angelina Jolie cat pe celebritatea ei.
Am vazut filmul prima oara la Cannes si nu mi-a placut. L-am revazut dupa o jumatate de an si tot nu mi-a placut. Nu imi mai aminteam in intregime de ce dar, de cum a inceput sa doineasca tema filmului - compusa tot de Clint Eastwood -, sinapsele s-au regasit si filmul mi-a revenit in cap. Avea dreptate Alex Leo Serban: tema muzicala e madlena filmului.
Nu reusesc sa inteleg care a fost motivul pentru care Eastwood a reluat-o sinucigas la fiecare cinci minute. Pentru ca era foarte mandru de ea? Picatura chinezeasca pentru cine nu-i gusta opera. Adaug replica "He is not my child" repetata de Angelina Jolie fie cu glas soptit, fie strigand, deci pe toata gama - si am cu ce sa-mi populez cosmarurile.
Nu, filmul nu mi se pare ca "se tine". In primul rand pentru ca tratarea povestii faca ca povestea sa sune neverosimil. Tragedia Christinei Collins a fost descoperita in zilele noastre de un jurnalist din Los Angeles, pe nume J. Michael Straczynski. Acesta a fost anuntat de o sursa de-a sa de la primarie ca urmeaza sa fie incinerate arhive vechi.
Dornic sa gaseasca subiecte interesante, jurnalistul si-a varat nasul in hartiile ingalbenite si a descoperit ca in 1928, o telefonista din Los Angeles, Christine Collins, a anuntat la politie ca i-a disparut copilul. Peste cinci luni, politia a informat-o ca i-a gasit odrasla, dar i-a livrat alt copil. (In acele vremuri, LA-ul era condus de un primar corupt si de un sef al politiei care statea la pozat cu pistolul la vedere. Totusi, imaginea politiei era foarte proasta.).
Rugand-o in particular sa tina copi
