Raman la ideea ca deocamdata, atata cat este, criza noastra nu este in primul rand economica, ci una politica. Semnele sunt indubitabile in acest sens si ele nu dateaza de ieri, de la ultimele alegeri. Un prim semn, alarmant, desi ascuns cu vigilenta de cei care ar fi trebuit sa il ia in seama, este masiva neprezentare la vot a cetatenilor. Oricat de legal ar fi alesi politicienii care alcatuiesc Parlamentul, Guvernul si sistemul vizibil de protagonisti ai scenei decizionale romanesti, toata aceasta lume de agitati si importanti este emanatia – vorba lui Ion Iliescu – unei minoritati. Ceilalti s-au retras in loje, in stal, pe la balcon, si asteapta. Iar aceasta asteptare infrigurata nu trebuie interpretata ca vot orb de incredere si suport popular, ci tocmai in opusul acestora: neincredere si vigilenta acuta, dezamagire si frustrare cu pumnii stransi.
Adio deci, deocamdata, iluziei democratiei participative si sa traiti, boieri dumneavoastra, bine ati venit pe arena unei normalitati de unde incet-incet anonimii care ii flancau pe purtatorii de cuvant ai Revolutiei romane in transmisiile in direct de acum doua decenii s-au retras tot mai tare in penumbra tacuta a dezamagirii. De ce? Motivul este simplu: tranzitia postcomunista s-a incheiat cu accesul Romaniei in NATO, UE si in taberele militare din Irak si Afganistan, dar nu si printr-o democratie sprijinita de cetateni. si cum asta nu i-a prea incomodat pe politicienii dornici de imparteala pe prazi, uite-i,
intr-un miez sau final de ciclu – depinde cum socotesti –, ramasi singuri sub reflectoare si exhibandu-si fizionomiile-svaiter care fac ca morala proprie sa li se fi refugiat integral numai in discurs.
Criza este politica si pentru ca un mare proiect, cel care – din sec. al XIX-lea incoace – i-a reunit cel mai bine pe romani in jurul steagului lor, s-a cam ofilit. Nu delegarea anu
