Fanny Chartres lucrează la Institutul Francez, iar în timpul liber predă limba lui Molière.
Numele ei e francez, dar, dacă ar fi să te iei numai după pronunţie şi l-ai traduce - din engleză -, înseamnă „nostim“. Fanny Chartres e o mână de om. Ai zice mai degrabă că-i un copil, nu o femeie în toată firea, franţuzoaică stabilită în „Micul Paris“ de dragul profesiei.
A studiat „litere“ de când se ştie şi a lucrat, dintotdeauna, printre cărţi: în librării, biblioteci, edituri. De şapte luni se află la Bucureşti, ca asistent cultural la Institutul Francez. „Poate părea nebunesc“, dar şi-a dorit să ajungă şi să rămână în România - chiar dacă a avut oferte de lucru în Franţa. Îi place Capitala şi-i sunt dragi bucureştenii.
„Oamenii de aici sunt direcţi“
Zilele şi le începe, de fiecare dată, cu o plimbare: pe jos, de acasă la Institut. Locuieşte într-un apartament mic şi cochet din zona Dacia. Îi place Bucureş tiul, de care ştie mult mai multe decât în urmă cu jumătate de an, când, despre România, avea doar câteva „idei caricaturale - Ceauşescu, Nadia, copii fără părinţi, clişee negative“.
Nu suportă aglomeraţia de maşini, dar nici nu suferă prea tare din pricina ei. Din spatele ferestrelor înalte ale clă- dirii Institutului Francez, între pereţi încărcaţi de cărţi, abia de se aud claxoanele de pe Bulevardul Dacia. „Lă- sând la o parte minusurile astea, care deranjează pe toată lumea, am descoperit aici o Românie cu totul altfel decât se cunoaşte la mine acasă. Prima impresie a fost destul de amestecată. Acum pot spune, cu siguranţă, că mai mult şi mai mult îmi plac oamenii, nu locurile de aici“, spune Fanny, femeia cu ochii albaştri.
Venea din provincie, nu din Paris. E motivul pentru care capitala noastră i se părea la început uriaşă. „Dar m-am simţit repede ca acasă. Oamenii de aici sunt mai di
