IULIE. Pasagerii (sportivi olimpici, oficiali, ziarişti) aeronavei Airbus „Moldova“ păşesc pe un aeroport uriaş. Chinezii care ne întâmpină încurcă „programul“ şi spun câteva vorbe în rusă. A durat puţin, o mână invizibilă resetează repede această „nesincronizare“. Dintre toţi românii, unul singur nu merge. E Toma Prădatu, fostul secretar general adjunct al Federaţiei de Gimnastică. E paralizat din 1998, de când a fost jefuit pe o stradă din Caracas. L-au împuşcat. A venit în China pentru un transplant cu celule stem. Câteva zile mai târziu, după operaţie, l-am vizitat. Era la un salon distanţă de fosta gimnastă Andreea Chelaru, fata cu cea mai frumoasă privire albastră. Andreea e paralizată din 1999, după o săritură nereuşită, în sala Liceului Sportiv „Nadia Comăneci“ din Oneşti.
AUGUST. Beijingul de după blocuri nu are nimic din strălucirea vândută la preţ de realitate absolută de organizatorii Olimpiadei. În casa familiei Li e cald şi miroase a peşte. Jocurile sunt trecătoare, pentru chinezul de rând altceva contează. Doamna Li explică perfect: „Să fie pace, să fie familia bine şi să nu fie scump orezul“. „Atât?“, întreb ca prostul. Prietenul meu chinez, „Rain“, traduce în mandarină. Doamna Li mă priveşte ca pe un marţian obosit, cu barbă, şi spune scurt: „Atât!“.
SEPTEMBRIE. Clovnul Siminică a ascuns toată viaţa, sub machiajul strident, drama artistului obligat să-i facă pe toţi să râdă. Chiar şi când, înăuntru, pe sub tricoul cu dungi orizontale, bătea, greu, o inimă sfâşiată. Siminică are 72 de ani, un câine fioros, o soţie superbă, un apartament aproape de circ şi moştenitori care rătăcesc prin lume. E un clovn pensionat care, în spectacolele de demult, se îndrăgostea de statui. Momentul care a marcat definitiv această maşinărie de zâmbete unsă cu lacrimi a fost când sora lui a căzut de la cincisprezece metri înălţime, în f
