Incendiul, pornit de pe scenă, făcu scrum clădirea teatrului într-un singur sfert de ceas. Sosiţi imediat la faţa locului, pompierii se dedară la o veritabilă demonstraţie de clopote, tulumbe, tunuri de apă, căngi sigure pe ele, scări şi toporişti.

Înainte de a purcede la treabă, găsiră de cuviinţă să-şi exprime admiraţia faţă de dezastru. Comandantul formaţiei, cel mai bun specialist în incendii, doctor în Istoria nenorocirilor provocate de focul nesupravegheat, susţinea că e vorba de o premieră mondială. Din câte ştia el – şi, slavă Domnului!, ştia – incendiul de faţă bătea cu câteva minute pe deţinătorul recordului mondial la rapiditate: incendiul care devastase cabaretul parizian Pisica neagră. O dată cu pompierii sosiră şi organele de anchetă. Ca şi pompierii, n-avură prea multe de făcut la faţa locului. Reuşiră, totuşi, să ia câteva date, absolut necesare cercetărilor: culoarea şi înălţimea flăcărilor, intensitatea trosnetelor, modul de prăbuşire a zidului. Restul datelor aveau să fie obţinute a doua zi, din consultarea documentelor, dar mai ales din anchetarea celor care lucrau în teatru, începând cu directorul şi terminând cu ajutorul de sufleor.

Primii convocaţi fură interpreţii.

Era şi firesc, o dată ce incendiul pornise de la focul aprins pe scenă de tovarăşii de luptă ai lui Karl Moor din Hoţii de Schiller. Un asemenea foc nu era menţionat în textul scris de marele dramaturg. Regizorul însă, extrem de ambiţios, îşi întemeiase întreaga viziune asupra spectacolului pe focul din lemne de stejar, aprins şi întreţinut pe scenă de hoţi, care se ridicau de la locul lor în ordine alfabetică şi aruncau câte un butuc pe jar, astfel încât să izbucnească o explozie de scântei. Vru, la început, să facă şi pădurea, o pădure de stejari imensă, dar entuziasmul îi scăzu aflând că pentru stejarii respectivi trebuia aprobarea Ministerul