Gloria, la fotbalişti, durează cît timp e întreţinută de performanţă

Un confrate se întreba, bîntuit de duioşie, ce-o să facă bietul Neaga, dacă nu va mai încasa jumătatea aceea de milion de euro, pe care i-a dat-o anual fotbalul, indiferent dacă a jucat bine, prost sau deloc. Se ştie, cugeta plin de griji ziaristul, că la 30 de ani un fotbalist şi-a cam încheiat cariera şi mai departe trăieşte din ce a acumulat pînă la această vîrstă. Aşadar, un amărît de gazetar care se consideră realizat la cîteva sute de euro pe lună moare de mila unui Neaga, pornind de la ideea idioată, dar agreată de foarte multă lume, că fotbaliştii îşi fac cu vîrf şi îndesat, pînă la 30 de ani, datoria de oamenii ai muncii, după care au dreptul s-o ţină tot într-un repaos şi un guleai. Ca şi cum, pînă la 30 de ani, fotbaliştii sînt marii sacrificaţi ai spectacolului popular, iar patria e datoare să-i considere pînă la adînci bătrîneţi nişte monumente ale dăruirii de sine.

Primele cuvinte care mi-au venit pe limbă, ca replică la întrebarea ce-o să se aleagă de Neaga, dacă acesta nu mai găseşte încă un fraier gata să-i dea jumătate de milion de euro, ca Gigi Becali, pentru nimic au fost: Huo! La muncă!

Viaţa începe, nu se termină la 30 de ani. Cel mai bun lucru pe care poate să-l facă un fotbalist, dacă nu şi-a stricat definitiv creierii prin cîrciumi, prin discoteci şi ascultînd manele, e să înveţe cîţiva ani carte, ca să-şi poată apoi administra banii cîştigaţi pe stadion. Gloria, la fotbalişti, durează cît timp e întreţinută de performanţă. Mulţi, foarte mulţi mari jucători de ieri o duc de azi pe mîine, convinşi că România e o patrie ingrată. Sînt pe jumătate analfabeţi, au diplome de ingineri căpătate pe sub mînă, pe bază de fotbal, dispreţuiesc slujbele care li se oferă şi sfîrşesc în mizerie, învinuind pe toată lumea.

L-am auzit de cîteva ori pe Nea