Mi-am pus în gând să mă lupt cu contrastele. Îţi spuneam cândva că pe mine Pictorul m-a pictat în culori pale, abia dacă-mi mai zăresc umbra. Nevoia de contrast îmi aduce dorul de alb tocmai în prag, tocmai când credeam că pentru mine nu va mai cădea niciodată nici un fulg!
Când ninge, oamenii sunt parcă mai luminoşi, mai veseli sau cel puţin aşa gândesc eu că ar trebui să fie! Prostii... aşa credeam, aşa ştiam eu, dar asta se întâmpla demult, din vremea copilăriei mele! Am ieşit în oraş şi am văzut feţele oamenilor, le-am urmărit cu atenţie reacţiile, mersul, gesturile! Numai copiii se mai bucură, în rest cei mari, adulţii, sunt prea preocupaţi cu alte trebi, cum ca desigur iarna nu-i ca vara şi numai de zăpada asta nu mai aveam chef şi stare s-o primim. Am întâlnit priviri piezişe în sus, spre cer, priviri fugare, uşor nervoase… oameni grăbiţi să ajungă acasă. Doar iarna cu toate ale ei e mai interesantă şi mai la îndemână s-o priveşti de după perdea sau prin sticla ferestrei. Din mersul lent al maşinii, fulgii ţi-ar putea fi prieteni sau chiar ţi-ar putea smulge un zâmbet de bucurie, dacă liniştea asta nu ţi-ar fi tulburată de starea generală de nervozitate, dacă nu cumva chiar de o anume stare de nebunie. Puţini sunt cei care se mai opresc în vreun loc retras să privească pur şi simplu cum ninge! Ninsorile vin de la îngeri! Azi au fost o droaie deasupra oraşului, dar nu-i vede oricine. Trebuie să ai răbdare, timp, stare şi să crezi! Te-ai întrebat vreodată cum ar fi să te apropii de cineva şi să-i spui: – Ştii, mă gândesc uneori că îngerii sunt răspunzători de puritatea fulgilor de zăpadă doar până când aceştia ating pământul. După asta urmează marea maculare! Cât de puţin ţine starea de alb! Cineva mi-a spus odată că a sărutat un fulg de zăpadă. Ce prostie... parcă o văd închizând ochii şi ucigându-l înainte să atingă pământul... sau, ci
