- scurt tratat de odiologie -

Ura e urîtă. Este urît să urăşti. Registrul estetico-moral al acestei judecăţi tradiţionale, devenită principiu impersonal, indică însă drumul spre adevăr: este urît să-ţi manifeşti, să-ţi arăţi ura, să te laşi desfigurat de expresia urii, să nu-ţi domini ura, să ţi-o faci direct publică. Cei care nu sînt capabili de acest tur constant de forţă sînt de dispreţuit. Sînt duşmanii, necivilizaţii, barbarii: "teroriştii".

Ura nu poate fi eliminată, dar trebuie lăsată să lucreze, pusă la lucru. Acesta este regimul şi registrul raţionalist-clasic al urii. Greaca veche spunea: "ura pîndeşte întotdeauna momentul să se răzbune"; "a-ţi închide ura în inimă"; "a-ţi rezerva ura pentru mai tîrziu"; "ura i se va trezi" etc.

După cel de-Al Doilea Război Mondial, nu întîmplător, a existat un adevărat consens tacit în a se încerca o neutralizare şi o protezare a omului, care, în mare măsură, cel puţin în emisfera cerebrală democratic dezvoltată a planetei, a şi reuşit. Afectele, în general, au fost privite de către canonul ideologic dominant (cel exprimat prin intermediul prefixului preventiv "post-", adevărată matrice a gîndirii cibernetic disuasive: ce e după trebuie pus înainte!) drept suspecte, şi cel puţin expresia lor a fost reprimată, descalificată: dezafectare a afectului, viaţă fără afecte. Sau doar cu afecte neutralizate, călduţe, fluidificate, utile exclusiv pieţei. Excludere, aşadar, a afectelor din politică, şi filtrare exclusiv economică a lor. Negativizare a tuturor afectelor, nu doar a celor reputat negative, precum ura. Sau, mai bine spus, acreditare a unei paradoxale, imposibile şi intolerabile afectivităţi fără afecte, a unei afectivităţi dilua(n)te, a unui cîmp social afectiv în care, însă, afectele ca atare nu au voie să se exprime individualizat, personalizat. Refulate, afectele, de curînd, încep să revină, cont