Intr-o faimoasa ancheta literara interbelica – reluata mai anii trecuti de revista literara Apostrof – se punea intrebarea (legitima pentru Romania de atunci si de acum): de cate ori pe zi mananca scriitorul roman? Nimic paradoxal aici, fiindca nimeni nu spune ca scriitorul ar trebui sa manance de trei ori pe zi, la fel ca muncitorul, jandarmul, ocnasul ori agricultorul. In cazul fiecaruia dintre acestia, masurarea cantitatii de munca depusa zilnic este posibila in unitati conventionale. Acestea pot fi orele – timpul consumat la locul de munca –, productivitatea (cat din produsele specifice ai lasat in urma la sfarsitul unei zile de travaliu) sau alte criterii (in cazul jandarmului, de pilda: abaterile care nu s-au produs, desi s-ar fi putut produce). Cu scriitorul merge mai greu. De unde sa il apuci si cum sa evaluezi ceea ce el ofera publicului sau?
La fel sta treaba si cu actorii, pe care ii vezi – in caz ca mergi la teatru – jucand trei ore pe scena, dandu-se de ceasul mortii, apoi ducand-o bine-mersi tot restul zilei, dand autografe si facand pe desteptii prin lumea buna. Ce sa mai vorbim de profesorii universitari care, se stie, s-au cocotat in varful piramidei academice, au salarii manoase si predau un numar mic de ore (ca daca au multe nu e bine, inseamna ca au cumul de norme, fac combinatii si artificii, ceva e suspect, in orice caz, cu ei)?!…
Pe scurt: timpul si uzantele internationale au facut ca si la noi sa se adopte un sistem de salarizare in principiu acceptabil, atunci cand este vorba despre angajatii in institutii de stat sau private, unde munca poate fi cuantificata cantitativ sau intr-o alta formula masurabila cu oarecare precizie. Restul indivizilor, care incaseaza bani pe criterii mai putin vizibile, sunt din principiu suspecti.
Rentierii – sa zicem, cei ce poseda imobile si le inchiriaza, traind de pe urma sum
