L-am însoţit, de la bun început, pe Gigi Becali, cu un sentiment de stupoare.

Faptul că un personaj de o asemenea croială a ajuns vedetă de talk-show, faptul că şi-a făcut partid şi că a forţat pragul electoral, faptul că înalţi ierarhi ai ortodoxiei l-au primit - contra cost, dar cu nedisimulată simpatie - la sînul lor, în ciuda măscărilor indigerabile pe care le debita în diverse împrejurări, faptul că însuşi preşedintele ţării a întîrziat, la şpriţuri, în compania lui şi faptul că unii intelectuali s-au complăcut sub pulpana lui, fără măcar să primească blamul de care au avut parte "intelectualii lui Băsescu" mi se păreau lucruri aiuritoare, de natură să confirme milenarul portret suprarealist al ţărişoarei. Faima îndoielnică a personajului a ajuns şi în perimetrul Uniunii Europene. Interviuri încadrînd fotografia lui amplă au apărut în felurite gazete occidentale, pentru a ilustra exotismul nesistematizabil al politicii româneşti. L-am văzut doborît de un interminabil fou rire, într-o emisiune de televiziune, l-am văzut ţopăind pe Maybach-ul propriu, l-am auzit delirînd legionaroid, răţoindu-se la te miri cine sau debitînd insanităţi tribale dinaintea vreunui gazetar amuţit. Am antologat cîteva dintre inimitabilele sale rostiri ("M-am certat şi cu Mitică Dragomir, dar fără jigniri: el m-a făcut oligofren, eu l-am făcut zdreanţă") şi i-am găsit urmele pînă şi pe Muntele Athos, unde lăsase bani şi amintirea neştearsă a unui "bun român". Trec zilnic prin faţa "palatului" său de la Şosea, străjuit de doi "bodigarzi" degeraţi şi de un Christ răstignit, plin de aur, cam catolic pentru un ortodox atît de radical.

Pe de altă parte, admit că omul n-a reuşit niciodată să mă indispună adînc, cum mă indispunea, de pildă, tribunul României Mari. Un fel de arţag candid, un fel de panaş pueril, pe un fond de religiozitate primară îl ţineau la distanţă de verbia