Primul sediu al Parlamentului European a fost stabilit la Strasbourg, oraş considerat un simbol al reconcilierii franco-germane după cel de-Al Doilea Război Mondial. Dar cum în acel moment în Strasbourg nu exista o clădire adecvată, s-a hotărît ca activităţile să fie mutate mai întîi la Luxemburg, apoi, în 1958, la Bruxelles, ca sediu al Comisiei Europene, unde, pînă în prezent, se întrunesc comisiile parlamentare. În Tratatul de la Maastricht s-a stabilit însă definitiv ca sediul Parlamentului European să fie la Strasbourg. Tramvaiul E, garnisit cu Moşi Crăciun, clopoţei şi feţe zîmbitoare care îţi amintesc amabil să nu care cumva să uiţi să-ţi taxezi biletul de călătorie, opreşte în staţia Droits de lâHomme. Deşi e frig, cîteva grade sub zero, deşi e aproape ajun de Crăciun şi deşi nu-i bagă nimeni în seamă, în faţa Parlamentului European cîţiva francezi agită pancarte nemulţumite pe care stă scris: "fără emigranţi!". Răzbatem printre ei, fără probleme, ne ferim însă mai greu de maşinile care transportă europarlamentari din şi înspre Parlament, într-un ritm accelerat, pe bandă. În aceeaşi zi, dar mai tîrziu, am fost invitate de un europarlamentar român să mergem cu un asemenea bolid, blindat şi "exclusiv" pentru cei asemeni lui, exclusivitate negociată însă în bineînţelesul dulce stil românesc. Traversăm o pasarelă străjuită de o parte şi de alta de stîlpi metalici şi steaguri europene şi intrăm deodată, şi fără un avertisment necesar schimbării bruşte de "altitudine", de-a dreptul în interiorul scheletului de oţel şi sticlă al maşinăriei europene.
Conceput de către arhitectul francez Henry Bernard, Palatul Europei are drept motto "Uniunea înseamnă forţă". Şi, într-adevăr, la poalele lui ţi se pare că grandoarea arhitecturală te cam striveşte. Pînă şi aerul pare aici mai rarefiat, nerespirabil pentru orişicine. E vorba de o clădire impresionantă, ruptă
