E nevoie ca toată lumea să plece ca să-ţi dai seama că Bucureştiul e totuşi frumos. Fără maşini şi fără oameni, rămîi singur cu clădirile şi cu ce-a mai rămas din istoria lui. Nu foarte veche: nici o cariatidă n-are mai mult de 200 de ani, nici o coloană grecească nu e pe bune, nici o stradă cu nume de roman n-a fost botezată în latineşte de cîţiva centurioni grăbiţi. E firesc: pentru cine nu ştie, Bucureştiul n-a fost niciodată sub ocupaţie romană. Graniţa s-a oprit pe Olt, iar aici domneau roxolanii - îi ştiţi, urmaşii lor aruncă şi azi pachetul de ţigări gol din maşină. Oraşul are vechimea ultimului cutremur devastator şi dimensiunea istorică a lenei strămoşilor noştri, care n-aveau nici un chef de catedrale, cînd meterhaneaua sună aşa de bine la nivelul solului.
Cînd treci prin oraşul gol, nu poţi să nu te întrebi cu ce ne-am schimbat faţă de generaţiile care au trecut pe aici. Te întrebi retoric, odată ce răspunsul e clar: astăzi, tot străinii fac clădirile şi afacerile, iar noi pregătim micii şi sarmalele. Cît mai putem, că sushi se ridică ameninţător la orizontul Pieţei Dorobanţi.
Bucureştiul a ars de mai multe ori în istoria lui, şi nouă ne-a rămas moştenire expresia "o arzi aiurea", care pare să spună că există şi incendii cu sens. A fost ocupat din cînd în cînd, în principal de trupe turceşti, însă nu s-a învăţat minte. Ultima oară, prin anii â90, turcii n-au mai venit chiar ei, că erau ocupaţi, însă ne-au trimis blugii lor Pyramid. Azi, turcul ne invită la mall, dar şi la televizor, la nu ştiu ce canal. Mall-ul a cîştigat de departe bătălia.
Şi acum o veste deprimantă pentru toţi bărbaţii adevăraţi din oraş: Bucureştiul nostru iubit a fost ales ca reşedinţă domnească şi de un voievod cu porniri pidosnice. Gay, adică. E vorba de Radu cel Frumos - al cărui nume atestă faptul că lumea tot se prinde, chiar şi fără reviste mondene! De l
