Fiecare lună care trece îl leagă şi mai mult pe Liviu de scaunul cu rotile în care este imobilizat de la zece ani, atunci când diagnosticul pentru mersul greoi şi dezechilibrul său a fost distrofie musculară progresivă. Teama s-a adeverit, boala a avansat, iar tânărul de 23 de ani nu-şi mai mişcă azi nici mâinile. Speranţa sa, un transplant cu celule stem în China, are un preţ, pe care părinţii nu-şi permit să-l plătească singuri... La uşa familiei Rădulescu, la un parter de bloc liniştit, un maidanez stă covrig, un pic zgribulit. Ridică automat capul când aude zgomot şi priveşte cercetător şi nesigur la intrus. Uşa se deschide aproape imediat şi o doamnă între două vârste îi ia apărarea: „Nu vă faceţi griji, nu e rău. Puteţi sări peste el“. Dincolo de prag, în faţa colţarului, cu ochii la schiorii care zboară peste pârtiile albe ale Austriei, într-un scaun cu rotile, băiatul blond nu dă nici un semn că l-ar interesa ce se întâmplă în casă. Mişcă uşor capul, salută, apoi se-ntoarce fascinat spre ecranul televizorului. Liviu Ionuţ Rădulescu este numele tânărului din cărucior, al cărui chip pare mai degrabă speriat şi neajutorat decât indiferent. Ca un copil care a crescut fără să vrea, aproape fără să ştie şi pentru care anii nu au adus nimic altceva decât ţintuirea definitivă, inutilitatea braţelor, singurătatea. Viaţa sa nu seamănă cu a celor mai mulţi copii sănătoşi. În locul anilor de şcoală, cu jocuri în faţa blocului, pe străzi sau în parc, a trăit căutări după căutări, a încercat tratamente felurite, a umblat din medic în medic, din vraci în vraci. Părinţii au încercat ce s-a putut: „Am fost peste tot în ţară, la toţi medicii, pe unde am auzit... şi la biserici ne-am dus, la mănăstiri, am umblat fără odihnă. Practic, nu mai avem unde să mergem“, spune încet mama sa. Necazurile au început pe la patru ani ai copilului. „Am observat atunci că merge uşor legănat,