La Colocviul Internaţional de Psihanaliză de la Bucureşti, din 30 octombrie-1 noiembrie 2008, profesorul Vasile Dem Zamfirescu a susţinut o comunicare despre "Ura de sine la români". Asta mi-a readus în memorie un material pe care l-am publicat cu peste zece ani în urmă în legătură cu "Ura de sine la evrei" şi astfel mi s-a relevat o temă comparatistă: ura de sine la diferitele popoare, subiect nu numai de psihanaliză, ci şi ferment deloc derizoriu al conduitei în psihologia popoarelor.
Primul fapt întîlnit, abordînd acest drum, l-a constituit pluripolaritatea evidentă a subiectului. Individual, ura de sine se manifestă narcisistic prin autodepreciere manifestă, iar - de este extinsă la asumarea apartenenţei de sine la un anume neam - poate deveni şi subiect de psihanaliză, dar şi de psihologia popoarelor. Cum psihologia maselor nu mai poate fi acceptată - după avatarurile naziste - decît cu condiţia de a nu se propune aprecieri calitative uneia sau alteia dintre naţiuni, subiectul devine extrem de sensibil.
Pornind de la cele două modele amintite (ura de sine la români şi ura de sine la evrei), putem considera că:
Dacă un român se autodepreciază (ca român) cu o mare cantitate de autocompătimire, el îşi etalează o sumă de defecte (reale sau imaginare) pe care şi le scuză prin apartenenţa de neam. Ele devin, în felul acesta, stigmate manifeste ale respectivei colectivităţi, motivînd propriile tare ale subiectului. Însă dacă un ungur, rus, bulgar sau evreu etc. îl învinovăţeşte pe un român pentru exact aceleaşi lucruri pe care acesta le-a expus puţin mai-nainte, respectivul ungur, rus, bulgar, evreu etc. va fi considerat anti-român, dacă nu chiar un "duşman înrăit ce singur s-a deconspirat". Un evreu aflat într-o societate de evrei se va amuza copios cu inepuizabilele bancuri cu Iţic şi Ştrul. Dar dacă un român, ungur, rus sau bulgar etc. va spun
