În aeroportul din Strasbourg, la avionul de Paris, lumea arăta altfel: foarte bine îmbrăcată, deloc sport sau casual, ci la costum sau taior... Oamenii aşteptau calmi, în posturi elegante: chiar şi atunci cînd avionul a întîrziat excesiv (şi noi făceam bancuri că s-a întîmplat ca la cinematografele socialiste, pe vremuri: dacă nu sînt cinci persoane, nu se dă filmul...), îşi pierdeau răbdarea civilizat. Beau cîte ceva la singurul bar disponibil şi deveneau mai bine dispuşi, precum englezoaica cu pantofi de mătase albastru-strălucitori şi tovarăşele ei...

Am luat-o, intenţionat, de la coadă la cap: ideea era că, fie şi atunci cînd pleci din oraş, atmosfera lui pune stăpînire pe tine, măcar pentru scurt timp. Farmecul său, cu atît mai vizibil de Crăciun (atunci l-am vizitat), împreună cu regulile sale de convieţuire, destul de stricte, şi cu aura formală, kafkiană, dar nu lipsită de substanţă a instituţiilor europene compun un amestec final fascinant.

Am început cu sfîrşitul pentru că începutul a fost prea haotic. Am poposit întîi în Ilkirch, o suburbie a oraşului, în care se afla hotelul - "Citea" - unde eram cazaţi. Hotelul era din cele noi, o construcţie aerodinamică fără vreo legătură cu tradiţia. În jurul lui, pe o parte se întindea un şantier, pe alta - un cartier de case plăcute, de banlieue (deşi vizavi de ele era un gard imens, ce părea interminabil, pe care scria că e interzis fotografiatul şi îmi amintea de filmele americane cu OZN-uri, gen Întîlnire de gradul 3...). Îmbinarea dintre nou şi vechi, cald şi impersonal era evidentă în zonă.

Şi vizibilă în explorarea viitoare a oraşului, capabil să cuprindă, confortabil, atît clădirea impunătoare, avangardistă a Parlamentului European (laolaltă cu cele ale Consiliului European şi ale Institutului Internaţional pentru Drepturile Omului), cît şi idilicele tîrguri de Crăciun (pentru care Stra