Copilul străzii nu mai reprezintă un fenomen în Dolj, afirmă autorităţile. „Aurolacii“, cum ne-am obişnuit să le spunem puştilor fugiţi de acasă şi aciuaţi în canale şi scări de bloc, s-au împuţinat, iar singurul adăpost care le putea asigura masă, casă şi asistenţă medicală a dispărut. Cel puţin, deocamdată.

Prea înalt pentru măsuţa joasă, de grădiniţă, băiatul stă aşezat direct pe mocheta maro. Şi-a strâns picioarele sub el şi, aplecat cu totul peste tăblia de lemn, se chinuieşte să deseneze ceva pe coala albă din faţă. Nu pare trist, nici măcar preocupat de ceea ce face. Doar apatic. Trasează cu roşu un triunghi, pe care îl umple mai apoi cu culoare. Sub el construieşte un pătrat, pe care aplică două dreptunghiuri mai mici. Treptat, desenul capătă forma unei case.

„Cu etaj. E o vilă“, explică Ionuţ destul de absent, „o vilă pe care aş vrea să o am eu cândva şi să trăiesc în ea“. Îşi dezmorţeşte o clipă picioarele întinzându-le sub masă. Din plictiseală, se apucă apoi să ascută, cu grijă, creioanele colorate.

Are 14 ani şi de aseară se află în Centrul de Primiri Urgenţe Copii din cadrul Direcţiei pentru Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului (DGASPC) Dolj. „Am două surori, una măritată în Calopăr, a doua, în Măceşu de Jos“, se apucă să povestească, fără prea mult chef. „La asta de la Măceşu am stat până m-am certat cu bărbatu-său şi a trebuit să plec. Mi-au dat doar zece lei, cu care n-am putut să plătesc drumul până la Apele Vii, unde stătea mama până să plece în Spania. Aşa că am rămas la Craiova, că până aci mi-au ajuns banii“, spune băiatul, deloc supărat pe situaţie.

S-a obişnuit. Încă de la şase ani a început să prindă gustul plecărilor de acasă. Pe atunci taică-său - natural, deşi maică-sa se măritase cu altul şi copiii erau trecuţi pe numele lui - a căzut în patima băuturii şi găsea mereu pricini de ceartă în casă. De cele