Societatea romaneasca, poate la fel de mult ca si economia, este racordata la cursul leu-euro cu mai multa devotiune decat ar fi cazul. Din prea putina incredere in leu sau din prea multa incredere in euro, cele doua monede au o mult prea mare incarcatura emotionala si ideologica decat ar impune-o raportarea pragmatica la ele ca la niste marfuri. Banii sunt niste marfuri, dar niste marfuri ciudate. Incredere, subiectivism, pe de o parte, profit si macroeconomie, pe alta parte, acestea sunt ingredientele care fac din raportarea la curs o problema nationala. Si este o problema nationala tot din doua motive. Pentru ca evolutia lui afecteaza direct o mare parte din populatie si apoi pentru ca evolutia lui este determinata de o mare parte a fenomenelor economice cu conotatie nationala.
De mai bine un an si jumatate cursul a intrat pe un trend descendent. De fapt, stim data exacta: 2 iulie 2007, cand cursul a atins maximum istoric in raport cu euro, in favoarea leului - 3,1112, in referinta Bancii Nationale. Era o epoca a "exuberantei irationale", cu crestere economica ce parea fara sfarsit si cu fluxuri de bani care alimentau intr-un cerc virtuos aceasta crestere. Cursul afecta, insa, serios capacitatea de export a producatorilor romani (cine a rezistat atunci a devenit cu adevarat competitiv) si a dat intr-atat peste cap contul curent romanesc incat pana si marii furnizori de fonduri pentru crestere economica pe imprumut au inceput sa se sperie si sa remarce lipsa de sustenabilitate a cresterii economice romanesti, dependenta de banii de afara. Pentru ca profiturile inca mai curgeau, iar bani erau, imprumuturile au mai continuat mai bine de un an aproape cu aceeasi viteza. In iulie 2008, la un an de la maxim, cursul atinsese 3,60 dar cei 50 de bani pierduti erau doar o reglare spre normalitate si o presiune mai usoara asupra exportatorilor, nu o corectie sanato
