Se discută despre inevitabilitatea unui aranjament al României cu FMI pentru a acoperi un "gol" de finanţabilitate externă a deficitului de cont curent; s-ar miza, se afirmă, pe credibilitatea pe care un asemenea aranjament l-ar conferi politicii economice.
Pieţele sunt atât de îngheţate, încât emiterea de obligaţiuni de către guverne (şi eventual de către bănci centrale) este mai mult decât problematică.
Eu am pledat ca un acord cu FMI să fie de ultimă instanţă; am considerat că finanţările de la instituţii europene (CE, BCE, BEI, BERD), fie pentru nevoile bugetului public, fie pentru nevoile balanţei de plăţi, sunt de preferat şi ar fi fost bine ca România să aibă deja iniţiate discuţii în acest scop. Dacă însă se va ajunge în situaţia în care introducerea FMI într-o schemă de finanţare devine iminentă, sugerez autorităţilor noastre (Guvern, BNR) să aibă în vedere o serie de aspecte. Programul de echilibrare (stabilizare), care ar fi asociat pachetului de asistenţă financiară, să aibă în vedere recesiunea din economia europeană, din lume, pentru a nu accentua cercuri vicioase în economia noastră. Programul să fie construit pe câţiva ani, ceea ce ar permite o asanare graduală a finanţelor publice autohtone; este vorba despre evitarea unei diminuări drastice, programate, a deficitului bugetar sub 2% din PIB în 2009, mai ales în condiţiile în care dinamica economiei noastre ar arăta că sub acest prag evitarea recesiunii în ţară nu este posibilă. Rigiditatea multor cheltuieli publice – nu trebuie ca o execuţie bugetară excesiv de prociclică în perioada de creştere rapidă (aici FMI ne-a dojenit pe bună dreptate) să fie înlocuită cu una excesiv de prociclică în perioada de încetinire dramatică a creşterii economice. Fonduri europene rambursabile (de la BEI, BERD) să cofinanţeze fonduri europene nerambursabile; astfel s-ar elibera resurse b
