George Iulian Theodor, proprietar al colecţiei complete Turbo şi Cin Cin, avea 8 ani şi era în clasa a II-a în 1989. Astăzi este inginer şi lucrează pe şantierul de la Casa Radio, transformând "monstrul comunist" în expresia pură a capitalismului: un mall.
Lamborghini galbene pe un fond de culoarea cerului, Toyote, Ferrari şi Mazde roşii sau portocalii, Alfa Romeo şi Jaguar semănând cu nişte rachete spaţiale. Tot ceea ce un puşti nici nu visa să vadă în materie de maşini la televizor sau pe străzile cenuşii, pline cu Dacii, Trabanturi şi Lăstunuri găsea în "surprizele" Turbo, mirosind a piersici. Pentru George, ca şi pentru alţi puşti, piaţa colecţiilor de surprize şi micul trafic cu dubluri şi "tripluri" pentru un exemplar preţios au ajuns să fie la fel de importante ca pentru un colecţionar de timbre rare. George a reuşit să strângă întreaga serie de surprize Turbo, 260 de bucăţi, şi 70 de surprize Cin Cin cu fotbalişti.
"În anii aceia nu găseam la magazinele cu dulciuri decât produse româneşti de slabă calitate, mă refer în special la vestita «ciungă» în formă de ţigară, de culoare roz, învelită în hârtie lucioasă, care imita chiar şi filtrul, deşi pe vremea aceea ţigările cu filtru erau o raritate şi puteau fi considerate obiecte de lux la care aveau acces numai doctorii sau cei care aveau pe cineva «pe afară»", îşi aminteşte George.
O gumă sfărâmicioasă, fără nici o surpriză pentru copil, nu are cum să fidelizeze micii clienţi.
"Problema e că gumele-ţigări erau «fumate» demult. Pe lângă faptul că erau de o calitate foarte slabă. După ce se dizolva zahărul conţinut, parcă mestecai hârtie, nu aveau nimic surprinzător care să te facă să le mai cumperi. Ajunseseră să fie date mai mult ca rest la cumpărături. Bucurie mare a fost când a apărut «concurenţa»: gumele de mestecat Turbo şi Cin Cin vândute iniţial de ţigăn
