Vladimir Tismăneanu: "„Cea mai veche ură“, aşa numeşte istoricul Robert Wistrich patologia resentimentară a antisemitismului."

Privit tradiţional ca venind dinspre extrema dreaptă (ultranaţionalistă, clericalistă, militaristă, xenofobă), antisemitismul a devenit, sub camuflajul antisionismului, apanajul stângii. Marx însuşi, îndatorat romantismului politic anticapitalist, a scris rânduri deplorabile marcate de ostilitatea faţă de „spiritul iudaic“, confundat cu acela al mercantilismului filistin. Antisemitismul a continuat să se manifeste în tabăra radicalismului de stânga. Mă refer aici la staliniştii care au utilizat antisemitismul ca instrument manipulativ. Să amintim prigonirea evreilor în URSS, mai ales după 1946, vânătorile de vrăjitoare „anticosmopolite“, procesul Comitetului Evreiesc Antifascist din URSS, născocitul complot al „halatelor albe“, şovinismul turbat al procurorului în procesul Slansky, procesul sioniştilor din România şi câte altele. Evident că nazismul a avut, în chiar centrul ideologiei sale, fixaţia paranoic-antisemită. Stânga comunistă nu a a avut însă reticenţe în a recurge la proiecţii exclusiviste similare. Revoluţia fascistă, asemeni celei comuniste, încearcă să anihilize orice urmă de alteritate. În ambele proiecte totalitare, evreul este fantasmat ca personificare a unei nelinişti pe care fanaticii vor să o năruiască. Tocmai de aceea i-a privit Nietzsche cu dispreţ pe antisemiţi, din orice tabără ar fi făcut parte. Nimic mai fals decât acuzaţia adusă filosofului că ar fi împărtăşit delirul rasist al antisemiţilor epocii sale. Oricine a citit „Cazul Wagner“ ştie la ce mă refer.

Chiar şi după moartea lui Stalin, antisemitismul a continuat să fie o armă ideologică a comuniştilor. În timpul lui Hruşciov, la începutul anului 1964, a fost publicată la Kiev infama broşură „Iudaismul fără mască“. Mai ales după războiul d