Mulţi au fost de-a dreptul dezechilibraţi de felul în care au evoluat lucrurile după alegerile parlamentare din 30 noiembrie 2008. Unii au avut tentaţia de a se arunca de pe bloc, ca Traian Ungureanu, alţii au văzut cu ochii lor reîncarnându-se fantoma FSN-ului, cu care încă se luptă la mulţi ani după ce a dispărut. Ca în scrierile lui Ilf şi Perov: la douăzeci de ani după, până şi Alina Mungiu recunoaşte că FSN-ul s-a spart, dar dânsa mai crede că el încearcă să se refacă. Faptele sunt simple. În mai puţin de o lună după alegerile din noiembrie 2008 s-a format un guvern PD-L - PSD, cu peste 70% susţinere în parlament şi mai bine de 60% susţinere din partea publicului. Dacă vă încurcă literele, să simplificăm spunând că este vorba de o alianţă între partidul lui Traian Băsescu şi cel al lui Ion Iliescu. Fapt de neimaginat cu nici două săptămâni înainte de 30 noiembrie, când cele două formaţiuni păreau veşnic aşezate în tranşeele unei lupte fără milă. Când analizezi la rece situaţia, vezi că ambele partide au avut foarte puţine grade de libertate în decizia lor, atât de încâlcită pentru unii. Social-democraţii ar fi putut doar să se angajeze într-o luptă de gherilă urbană cu democraţii şi Traian Băsescu, adică suspendări, opoziţie în parlament, obstrucţie în procesul legislativ şi executiv. Cu toată marfa pe care o asemenea luptă o oferă presei, dezvăluiri, interviuri şi discuţii interminabile, gherila politică nu este deloc o strategie cu şanse certe de izbândă. Îţi trebuie mult efort, planificare, disciplină şi chiar un dram de noroc să câştigi o luptă în care nu ai decât arma vorbei şi a votului în parlament. Cealaltă alternativă a social-democraţilor a fost aceea de a se aşeza la masa de discuţii - fie ea la Marriot, Select sau Doina, cea de la Golden Blitz ieşind din calcul - cu democraţii lui Băsescu, descoperind că se poate face ceea ce nu părea posibil. Demo