- Extern - nr. 237 / 14 Ianuarie, 2009 La decernarea distinctiilor "Zece pentru Romania", de la sfarsitul anului 2008, a existat un moment de uriasa incarcatura emotionala, probabil trecut de unii cu vederea. In fata "primarului" Americii, cum este denumit domnul Giuliano, gospodarul nr. 1 al New-Yorkului pe timpul atacului terorist din acel blestemat 11 septembrie, in fata celor mai mari artisti, sportivi, scriitori, oameni politici din Romania, invitat de onoare la festivitate, pe scena Ateneului Roman au urcat salvatorii, acei mineri, oameni curajosi care in urma exploziilor din subteranul de la mina Petrila, din luna noiembrie 2008, n-au precupetit nimic, intrand in mina, riscandu-si propria viata, pentru a aduce la suprafata ortacii care au avut sansa sa scape si pe tovarasii de suferinta si de munca, morti in abataje. In picioare, cu lacrimi in ochi, cei prezenti in sala Ateneului Roman, i-au acoperit cu aplauze indelungate. Oameni simpli. Oameni modesti. Dar ce oameni! Monumentali in modestia lor. Iata ce spunea, cu acele cuvinte simple, uluitoare insa, unul dintre ei: "Cinstea pe care ne-o faceti este o palarie prea mare pentru noi! Acolo, in fata amenintarii si a mortii, am avut mai mult curaj ca acum." Si mai rostea omul acela ceva demn de retinut: "Se spune: «Capul plecat sabia nu-l taie!». Sa ne invatam copiii sa nu-si plece capul! Sa fie mandri ca-s romani!". De pe scena Ateneului Roman, el spunea toate acestea unei intregi Romanii. Salvatorul se referea, cu alte cuvinte, la versurile lui D. Bolintineanu: "Capul ce se pleaca palosul nu-l taie, / Dar, cu umilinta, lantul incovoaie! / Nimeni nu e in lume mai dispretuit, / Decat cel ce poarta jugul multumit". Adica, atunci "cand poti merge, de ce sa te tarasti?". Ce lectie civica de demnitate si de verticalitate! S-a auzit, oare? LAZAR LADARIU - Extern - nr. 237 / 14 Ianuarie, 2009 La decernarea distincti