Cazul de dopaj în care a fost implicat sprinterul Ben Johnson la Olimpiada de la Seul din 1988 a şocat lumea sportivă. Destul de repede, federaţia nord-americană de atletism (TAC) a înţeles că trebuie să ia măsuri urgente împotriva sportivilor care încearcă asemenea fraude.
Canadianul Ben Johnson a terminat primul proba de 100 metri la JO de la Seul, însă a fost ulterior descalificat după ce a fost depistat pozitiv la controlul antidoping, victoria revenind astfel americanului Carl Lewis. Cazul Johnson a deschis o nouă etapă în lupta cu substanţele interzise
Foto: Romeo Gacad/AFP FOTO/MEDIAFAX
În urma unei reuniuni desfăşurate la Phoenix (Arizona) în decembrie 1988, s-a hotărât adoptarea aşa-zisului program de control antidoping surpriză, la care urmau să se supună primii 25 de performeri americani din fiecare disciplină. O premieră în sportul mondial, ce avea să se extindă ulterior în toată lumea, la nivelul tuturor ramurilor sportive.
"În conformitate cu programul, încredinţat de federaţie unei agenţii de teste medicale, oricare dintre atleţi, indiferent de numele şi faima lui, va fi obligat să accepte necondiţionat o verificare antidoping inopinată. Refuzul ar echivala cu un test pozitiv, adică vinovat, şi va atrage de la sine suspendarea drastică a celui în cauză, urmând să se ajungă, în caz de recidivă, până la scoaterea din viaţa sportivă", nota Ovidiu Ioaniţoaia într-unul din numerele ziarului Sportul din ianuarie 1989. De asemenea, aceeaşi publicaţie reda şi o declaraţie a marelui atlet american Edwin Moses, cel care a fost de altfel iniţiatorul acestui proiect: "Toată lumea a fost şocată de cele întâmplate la JO 1988 – a declarat Moses, evitând totuşi din eleganţă să se refere la Ben Johnson. Prin adoptarea programului s-a făcut un pas înainte, fără a se ajunge însă, fireşte, până la capătul unui drum
