Într-o pagină memorialistică a lui Gabriel Dimisianu, găsim un excelent portret al tânărului Nicolae Breban. Încă înainte de a fi publicat ceva, viitorul romancier se comporta în spaţiul public ca şi cum ar fi avut deja în librării şi biblioteci o operă majoră.

Intervenea în discuţii cu autoritate, lua cuvântul şi apoi nu se mai lăsa întrerupt. Când totuşi cutare „nechemat“ îndrăznea să emită o opinie, vorbitorul cu statură impozantă şi voce pe măsură îl fixa mai întâi cu o privire nimicitoare, după care revenea la lucrurile cu adevărat importante. Care anume? Marea proză universală, marea proză autohtonă şi - la intersecţia acestora - Nicolae Breban.

Curând după descinderea tânărului nordic în sudul dâmboviţean (pregătit să-l asculte, dar nu la infinit), au început să apară şi Operele. După „Francisca“ (1965), o suită absolut senzaţională: „În absenţa stăpânilor“ (1966), „Animale bolnave“ (1968), „Îngerul de gips“ (1973) şi „Bunavestire“ (1977) avea să dea, într-un deceniu de fabuloasă creativitate epică, greutate tuturor vorbelor anterioare şi viitoare ale lui Nicolae Breban.

E drept că de la „Don Juan“ (1981) încoace, romancierul se uzează progresiv, prin repetiţie, redundanţă, autopastişare. Nu mai inovează creativ, ci explorează marginile răbdării cititorului fidel. Pactul de lectură este subminat. Trilogia, tetralogia dezvoltate după 1989 îi supun la grele încercări pe vechii admiratori ai lui Nicolae Breban. Testul de anduranţă pe care îl presupune parcurgerea unor romane de sute de pagini îndesate nu se mai face, acum, pe operele într-adevăr reprezentative ale scriitorului „şaizecist“.

Lucrul e cu atât mai trist cu cât, la un prozator organicist ca Nicolae Breban, autopastişarea pare mai supărătoare decât la un bricoleur postmodern. Dar şi mai tristă mi se pare atitudinea unor tineri „critici“. Nu-l poţi pune