Imaginati-va un om intrebat de un tortionar daca se leapada de Hristos. La primirea raspunsului negativ, tortionarul il bate pana il omoara. Apoi, furios, ii mai administreaza o portie de bataie si cadavrului. Un alt detinut este intins cu fata in sus. Anchetatorul se urca pe toracele lui si se lasa cu toata puterea pana ce tot aerul este evacuat din plamani, dupa care se lasa pe gatul lui, sufocandu-l. Din cand in cand, ii mai da drumul pentru scurte reprize de respiratie. Supliciul se repeta pana ce sangele din plamanii detinutului incepe sa se prelinga pe la colturile gurii. Alt om, imbracat sumar, este bagat intr-o celula plina de fecale, la -30 grade Celsius, unde este tinut atat cat trebuie pentru a muri. Imaginati-va si un alt om ruinat de batai si tortura, afectat de o prima hemoptizie cauzata de un TBC pulmonar, care refuza streptomicina in favoarea unui alt bolnav si care refuza si coaja de paine a unui coleg de celula pentru a nu-l slabi mai tare pe acesta din urma. Si tot asa pana dincolo de limita de unde si imaginatia devine neputincioasa.
Dar ceea ce am relatat mai sus nu sunt secvente dintr-un film horror, ci scurte fragmente din viata pe care au dus-o detinutii politici din inchisorile comuniste, cei care au patimit pentru Hristos. Ce i-a tinut pe acesti oameni in viata? Raspunsul vine, paradoxal, de la un gardian "educat" pentru a nu crede decat in Partid. Din anul 1958, comandantul inchisorii din Aiud, colonelul Craciun, initiaza o noua perioada de exterminare. Un an mai tarziu, vine de la Bucuresti o comisie de ancheta, ca sa vada rezultatele. Seful comisiei, vazand toate acele schelete vii, intreaba nervos de ce nu mor odata "aia", in halul in care sunt, pentru ca afara sunt oameni care mor si au si posibilitatea de a se trata. Ii raspunde gardianul cu pricina, fie din naivitate, fie ca sa-si arate vigilenta: tovarase colonel, pai asti
