Vizitindu-i atelierul plin de tot felul de relicve, am avut impresia ca patrund intr-un fel de laborator alchimic, in care pictorul, molipsindu-se de mania unui Jose Arcadio Buendia, din Veacul de singuratate al lui Marquez, distilind imaginile inghetate pe propria-i retina, cauta sa descopre formula nemuririi. Un ciine inalt, roscat, cu labe lungi si pintecele suplu, desprins parca din pinzele lui Brugel, sari cu usurinta peste gardul vechi, cazut intr-o rina, al unei case boieresti construite in stil renascentist, pe una din aleile situate undeva in apropierea parcului Copou, si se repezi revarsindu-si toata "furia" asupra automobilului patat cu solzi de peste in care eu si Bogdan Barleanu continuam sa ne depanam cu voce tare amintirile, surzi si orbi la tot ce se petrece in jur. Ciinele latra de zor, noi il auzeam vag, ca printr-o perdea de pisla... Pictorul apasa piciorul pe pedala de acceleratie, cu gindul sa scape de potaie, dar ciinele alerga cu usurinta in dreapta noastra, incercind sa-si infiga coltii in roata din spate a masinii acoperite de un strat compact de gheata si noroi... "Mai, fir-ai tu sa fii de jigodie surrealista", zise Barleanu, oftind din greu din pricina kilogramelor in plus ce se acumulasera in trupul lui in perioada grea a sarbatorilor de iarna... "Te pomenesti ca potaia, calauzindu-se dupa vintul ce adie dinspre Prut, imi confunda masina c-un vinat de balta", adauga el. "Cu ce fel de vinat?. "Apoi, stiu eu, mai, Nichita!? Cu vreo rata sau vreo alta pasare care, din cine stie ce pricina, s-a hotarit sa-si petreaca iarna in tinuturile Moldovei, adapostindu-se in stuf...". "De ce c-o rata si nu c-o lebada sau c-un mistret cu colti de argint!?", am zis, asezindu-ma mai bine in automobilul ce parea destul de strimt pentru doi oameni de gabaritul nostru. "Apoi, de, avem noi fata de mistret?! Cit despre lebede, ce sa mai vorbim!", spuse pictorul