Gata, am intrat puternic în 2009, cu gazul oprit, cu leul mai jigărit ca niciodată, cu un trist măcel pe Fâşia Gaza, cu Elodia aruncată la groapa de gunoi a audienţei, surclasată de tragicul destin al unei adolescente, cu un fel de nou Mesia al lumii arabe aşteptat să se instaleze la Casa Albă, cu micuţul Boc ţinând două conferinţe de presă explicative pe zi, cu un ger de crapă pietrele şi cu multe alte zaharicale locale sau internaţionale.

Noi, cuminţi şi conştiincioşi ca întotdeauna, ne întoarcem la treburile de zi cu zi pur şi simplu pentru că viaţa trebuie trăită, cu necazurile şi bucuriile ei, mai urcând sau mai coborând câte o treaptă, mai strigând un adevăr sau morfolind o minciună, după cum ne este datul fiecăruia.

2009 va fi, estimează unii observatori optimişti, anul în care preţurile la foarte multe categorii de produse şi servicii vor începe, în sfârşit, să coboare către valorile normale, apropiindu-se cu timiditate de puterea reală de cumpărare a românului. Altă categorie de observatori, cei pesimişti, susţin (cum este şi firesc…) teoria contrară, conform căreia vom înregistra costuri de trai catastrofale, viaţa va deveni un calvar, economia şi finanţele se vor prăbuşi împingându-ne în prăpastia disperării. Păreri moderate nu prea am auzit, poate pentru că, oricum, nu le bagă nimeni în seamă!

Din spaţiul editorial de care dispun doresc să transmit cititorilor noştri o opinie personală fermă, bazată pe câteva certitudini elementare: indiferent de greutăţile prin care trecem cu toţii, casa este, de câteva mii bune de ani, cochilia protectoare a individului şi a familiei. Construcţia, amenajarea, întreţinerea casei sunt reflexe aproape vitale şi cine vrea să trăiască, pe lângă aer, apă, hrană, afecţiune şi credinţă, are nevoie de un acoperiş deasupra a (cel puţin) patru pereţi. Are nevoie de căldură, de culoare, d