În ’89, ianuarie, Mihaela Bozdog avea 17 ani. Locuia în Constanţa şi era în clasa a XI-a. Scăpase de treaptă, urma anul de relaş. Împreună cu prietena ei de hălăduială, Mickey, făceau parte dintr-o gaşcă de rockeri care se întâlneau seară de seară şi-şi împărtăşeau, colorat, opinii despre concertele la care nu aveau acces…
Mihaela şi Mickey au rămas prietene, chiar dacă pe una viaţa a dus-o în ţările calde (California), iar cealaltă s-a oprit tocmai aproape de Capul Nord, în Norvegia, după Cercul Polar. Mihaela şi-a amintit cum la 15 ianuarie, după ce au sărbătorit ziua lui Eminescu aşa cum se cuvine, la o vodcă, cuprinsă de înflăcărare patriotică şi jinduind la concertele metalice de prin Vest, a început să peroreze… în tramvai.
"Ne întâlneam «la stâlp», în faţa blocului lu’ Slayer (Gabi pe numele lui adevărat), acolo unde ne adunam, aproape seară de seară, în găşcuţă mai mare sau mai mică. Ne mai întâlneam câteodată şi pe la câte unul dintre noi acasă sau în vreo cârciumă…, dar mai rar.
Prezenţe constante eram eu, Mickey, Irina şi Sarchis. De cele mai multe ori, făceam chetă şi cumpăram câte-o sticlă de vodcă. Irina ne sponsoriza frecvent, mai ales cu ţigări – ea avea serviciu. Eu şi Mickey eram în clasa a XI-a. În general vorbeam despre rock, muzică interzisă la radio pe vremea aceea. Şi, tocmai pentru că era interzisă, de multe ori o dădeam în politică. Mă rog, atât cât ne puteam plânge şi noi la vârsta aia…
În principiu, totul începea paşnic, după care o dădeam pe «fantezii», cum ar fi să călătoreşti în Vest, să poţi merge la concerte live… cu trupe străine, că pe românaşi îi mai ascultam vara pe litoral cântând hit-uri de-ale «bătrânilor». Şi, inevitabil, se ajungea la discuţii de gen «ce de rahat e comunismul şi cum ne îndobitoceşte». Una dintre durerile noastre era că nu aveam o rockotec
