I-am auzit eu. Cu urechile mele. Printre colinde, sărbători, mâncăruri apetisante şi cadouri, i-am auzit şi pe ei vorbind. Îşi dădeau cu părerea despre România.

Comentau cum că limba este teribil de grea, deşi aveau prieteni şi neveste de origine română de ani de zile, nu reuşeau să spună decât „bună zua“ şi „ci fac?“. Minţeau. Francezul reuşea să îngaime mai multe cuvinte, mai ales pe cele care semănau cu ale lui, şi, slavă Domnului, sunt destule. Englezul avea mari dificultăţi cu însuşitul logicii limbii române şi cu memoria.

Mai spuneau că românii vorbesc mult şi expresiv. De-aici - îşi explicau ei - mulţimea de talk-show-uri şi succesul lor la public. Pentru ei e foarte spectaculos. Văd un grup de oameni în televizor vorbind aprins, înflăcărându-se, făcând ochii mari, ridicând vocea, râzând, gesticulând, imitând expresiile cunoscute ale altora, intrând în pielea personajelor incriminate, încruntându-se şi învolburându-se. Întrebau ei curioşi şi oarecum aţâţaţi despre ce a fost vorba şi li se răspundea: despre o cutie de îngheţată sau despre o moţiune de cenzură. Şi se dezumflau. Credeau că se pun probleme importante, că l-au descoperit pe nu-ştiu-care cu matrapazlâcuri, că s-au găsit nişte soluţii pentru probleme existente, când colo totul era un zgomot şi-un teatru pus în scenă automat.

Iar băieţii ăştia doi, englezul şi francezul, au ajuns să vorbească şi despre traficul nostru. Aici s-au destins cu adevărat, făceau glume, dădeau exemple, erau pe teren cunoscut, apucaseră să înveţe „datinile“, „regulile“, ştiau. Cică la noi se vorbeşte şi prin claxoane, se continuă într-un fel talkshow-urile, discuţiile începute de dimineaţă şi visele întrerupte de ţârâitul enervant al deşteptătorului. Că la volan românii stau numai încruntaţi, e o provocare mult prea mare ieşitul în trafic, le răvăşeşte nervii, le stârneşte amintiri neplăc