În ajunul Crăciunului din anul recent încheiat, apărea în Jurnalul naţional un pamflet semnat de domnul Horaţiu Mălăele, cu titlul „Horaţiu Mălăele şi croncănicarii“. De regulă, autorii se abţin de la admonestarea criticilor de specialitate, după ce aceştia le comentează premierele, dar să zicem că actorul şi, mai nou, regizorul de film sus-numit nu cunoaşte această cutumă deontologică şi a ţinut neapărat să iasă în faţă şi să-şi apere producţia ce tocmai îşi avusese premiera. Şi-a ratat însă jalnic tentativa, atacînd agresiv şi resentimentar trei critici: Andrei Gorzo (articolul „Kitsch“ din Dilema veche), Lucian Maier (articolul „Debut teribilist“ de pe site-ul Liternet) şi pe mine (articolul „Bal mascat la Nunta mută“ în Observator cultural) . Odată finalizat şi expus, un film îşi are propria viaţă, mai lungă sau mai scurtă, cu un destin controversat, bine temperat sau antologic. Cronicile la Nunta mută au acoperit mai tot palierul, de la unele foarte elogioase la altele cu totul negative, lăsînd astfel loc de comentarii care ar putea stîrni interesul şi curiozitatea spectatorului. Şi, iată, filmul a trecut pragul de 10.000 de spectatori pînă la sfîrşitul anului trecut, fiind un relativ succes pentru piaţa şi publicul din ţară. Se pare însă că domnul Horaţiu Mălăele nu-şi doreşte decît aplauze prelungite şi ovaţii, chiar acolo unde este loc şi rost de cîteva fluierături, dacă nu chiar de huiduieli sau, oricum, de bătăi peste obraz (nu mai punem la socoteală eşecul filmului peste tot unde şi-a încercat şansele la festivaluri internaţionale). Intrigat de criticile negative şi oripilat de analizele pe care le consideră „o îngurgitare nesănătoasă şi confuză la limita toxiinfecţiei intelectuale“, domnul Mălăele amendează irascibil tratamentul critic perfect civilizat, asemuindu-l cu „prostituţia intelectuală“ sau, mai rău, cu „autoritatea tranşant-stalinistă“.