Apariţia în 2008, la aproape 20 de ani de la căderea regimului comunist, a jurnalului lui Livius Ciocârlie, oferă cititorului posibilitatea de a păstra o distanţă confortabilă – la adăpost de judecăţile pripite, de situările greşite, de erorile generalizate şi de iluziile ce au urmat anilor postrevoluţionari – între prezent şi intervalul temporal 1978-1983, ce coincide însemnărilor din volumul Cu dinţii de lână. Personal, nu mă aflu în situaţia celor care s-au format în perioada comunistă. În 1989, aveam 5 ani şi eram departe de a fi conştient de tot ceea ce se întîmpla în jurul meu. Nu mă pot raporta direct la istoria recentă a României. De aceea, toate informaţiile pe care le deţin despre acea perioadă mi-au parvenit prin intermediul anecdotelor povestite de părinţi, dar, mai ales, prin lectura literaturii şi a memorialisticii postbelice. Sînt departe de a practica o lectură de identificare, nu am cunoscut viaţa în comunism, nu am simţit, pe propria piele, consecinţele unui regim politic totalitar. Intruziunea în domeniul interiorităţii Cu toate acestea, încă de la primele pagini ale jurnalului, am avut senzaţia ciudată a intruziunii într-un domeniu al interiorităţii, datorată în primul rînd extremei autenticităţi a însemnărilor diaristice. După cum observa şi prietenul său Lucian Raicu, există în scrierile lui Livius Ciocârlie „un fel de denudare, de expunere directă a fiinţei din interior, o anulare a obişnuitei diferenţe dintre «fond» şi «formă», ce e înlăuntru şi ce e la suprafaţă“. Într-adevăr, Lucian Raicu avea dreptate cînd spunea că Livius Ciocârlie nu face „efortul de a părea“. Însemnările sale nu lasă impresia de artificialitate adeseori înregistrată la autorii care, dintr-un motiv sau altul, operează asupra propriei vieţi o selecţie adeseori neinspirată în vederea legitimării unui destin literar sau uman, pentru ca, inevitabil, să răpească jurnalu