Îmi revine în memorie, atunci cînd privesc o marină de Ludolf Backhuysen, învolburată, întîlnirea cu Marea Nordului. Era o zi de sfîrşit de mai, cu rafale întretăiate de vînt, cu soare izgonit la răstimpuri de nori apocaliptici şi o neverosimilă culoare pămîntie a întinderii de apă salină. Venisem la Oostende cîteva ceasuri, tocmai pentru vuietul mării. Am descoperit însă, în micul oraş balnear, casa în care James Ensor (1860-1949) a trăit aproape toată viaţa, transformată în muzeu. Mai nimic din înfăţişarea imobilului – frustă, banală aproape – nu trădează interiorul; dincolo de cadrul uşii se află o întreagă, nebănuită, lume. Numele pictorului, gravorului şi muzicianului belgian de la răscrucea ultimelor două secole nu mai este de mult obscur. După scandalul iniţial, pe care fatalmente l-au produs lucrările sale, titlul de baron acordat de Regele Albert în 1929 şi Legiunea de Onoare primită în 1933 au fost semnale date de propria ţară, care îl recunoştea. Cu această formă de reverenţă este în deplin acord rolul jucat în configurarea artei moderne. În contrast cu validarea spectaculoasă se află tocmai solitudinea artistului, purtată, cu excepţia celor trei ani de studiu la Academia Regală de Arte din Bruxelles, între zidurile oraşului natal. Cele două stări – izolarea şi efervescenţa creatoare – se află într-un fertil dialog; mai mult, prima pare a fi alimentul celeilalte. În istoria artei, James Ensor reprezintă, în orice caz, o figură singulară. Vecinătatea în care am fi tentaţi să-l plasăm pare mai degrabă construită de „dansurile morţii“ din Evul Mediu, ori de cortegiile halucinante ale lui Hieronymus Bosch sau Pieter Breughel cel Bătrîn. Pictura sa, aproape în întregime, este o specie a grotescului, a maladivului, a disoluţiei, manevrînd cu obstinaţie aceleaşi cîteva motive: carnavalul, scheletul, marioneta, masca sau stafia. O mulţime zdrenţuită, cloco