O întîlnire cu Mihaela Ursuleasa este întotdeauna o experienţă interesantă. Atît pe scenă, cît şi în discuţii particulare, pianista are întotdeauna de transmis un mesaj personal, sincer şi profund. Un tînăr artist talentat, inteligent, deschis, umblat în lume, cu o experienţă de viaţă şi de scenă care merită să fie cunoscute. De curînd, am putut-o asculta din nou la Bucureşti, într-un concert la Filarmonica „George Enescu“. Am vrut să folosesc această ocazie pentru a realiza un interviu în care să vorbim nu despre istoria devenirii sale, ci despre prezent, despre viaţa ei de astăzi, cu luminile şi umbrele ei inerente. Am convenit ca acest interviu să ocolească tiparul obişnuit. Nu vom vorbi despre reperele deja bine cunoscute ale carierei dumneavoastră, ci, în general, despre condiţia tînărului pianist concertist de real talent în… jungla vieţii muzicale internaţionale. Experienţa dumneavoastră ne va ajuta să înţelegem mai bine bucuriile, dar şi sacrificiile unei astfel de vieţi. În sfîrşit, cineva îmi pune o întrebare pe care o aşteptam de mult! Aveţi dreptate, despre anecdotica devenirii mele s-a vorbit destul; acum, sînt cine sînt, şi aştept altfel de întrebări. Încep prin a vă spune că despre pianistul de astăzi se crede că ar fi un singuratic, un sedentar, un morocănos, un pesimist, care nu ştie sau nu poate să comunice. Nu e întotdeauna aşa. Eu mă simt foarte bine atunci cînd fac muzică de cameră, căci pe scenă mai am alături alţi oameni, artiştii din formaţiile cu care cînt. Cu totul alta este situaţia unui recital cînd realizez că sînt singură, doar cu pianul alături şi cu foarte multe perechi de ochi aţintiţi asupra mea, şi că fiecare persoană aşteaptă ceva de la mine! Mă cuprinde atunci un îngrozitor sentiment de frică ce durează pînă cînd ating prima clapă. Atunci totul se transformă, nu mai exist nici eu, nici pianul, nici publicul, există doar Muz