- Am citit undeva despre pasiunea dvs. pentru hărţi. Să ne imaginăm că existenţa vi se aseamănă cu o hartă în continuă expansiune, cuprinzând teritorii deja cucerite, continente pe care urmează să le anexaţi imperiului dvs. sufletesc, locuri în care vă simţiţi acasă, lumi ce par imposibil de explorat, dar pe care aţi dori să le cunoaşteţi cu orice preţ (mă refer, desigur, la reperele subiective ce vă configurează destinul). Cu alte cuvinte: cum arată - în acest moment - ",topografia exactă a visurilor dvs.", domnule Vitalie Ciobanu?

- Îmi plac hărţile vechi, aţi reţinut bine, le privesc ca pe nişte opere de artă, ca pe nişte tablouri în sine. Spre deosebire de hărţile de azi, atât de exacte şi sofisticate, dar a căror arogantă precizie nu conţine nici un "fior" afectiv - sunt doar nişte schiţe lipsite de viaţă -, hărţile vechi, medievale sau cele din epoca luminilor, sunt profund umane, individualitatea lor derivă chiar din indeterminarea de care "suferă", emană din contururile vagi ale continentelor pe care le desenează, cumva în stilul picturii naive, de parcă acele forme bizare de relief ar fi ieşit tocmai atunci din mare, născute printr-o misterioasă ebuliţie, deopotrivă geologică şi mentală - cum se întâmpla în perioada marilor descoperiri geografice... Sigur că nici un navigator din prezent nu s-ar mai înarma cu aceste "îndreptare" atât de aproximative, cel mult le-ar pune în ramă, folosindu-le pe post de ornamente într-o cabină de pe vas sau în camera de oaspeţi de acasă, în schimb, un antropolog, un istoric sau un poet va culege din aceste descrieri insolite ale unor locuri reale (alături de hărţile unor ţinuturi imaginare, mitologice) sugestii extrem de interesante, informaţii despre meseriaşii-artişti care le-au întocmit, despre gradul de cunoaştere a lumii la data respectivă, dar şi ceva despre felul în care europenii vechi îl concepeau pe "ce