Dacă omul e un obelisc de insuficienţe şi vicii, nici opera lui Titu Maiorescu nu i se înfăţişează exegetului său într-o lumină mai favorabilă. Ea n-ar fi decît emanaţia unui ins repulsiv. Din statutul acestui moralmente "privilegiat", care-i dădea dreptul de-a stabili "limitele obiectului", ar deriva principiul egotic, recte falsificator, al exerciţiului critic ce nu ar fi "din punctul său de vedere, unul democratic". Aşa cum e, corupt pînă-n măduvă, de "principiul autorităţii", se plasează Maiorescu măcar pe tărîmul ideilor? Da de unde! "Maiorescu nu-şi apără niciodată ideile. Nu ajunge pînă acolo. Cînd nu se mărgineşte la descalificarea intelectuală a adversarilor, descalificarea lor morală e îndestulătoare". Aparenţa imperturbabilă, olimpiană ar ascunde nu altceva decît o colcăire a resentimentelor: "îndărătul frazelor atent controlate mocneşte iritarea, înverşunarea şi, uneori, ura. Cînd respinge o idee, un principiu, o practică dăunătoare, Maiorescu are dinaintea ochilor persoanele pe care le întrupează. Ca să fie mai bine încercuit şi lichidat, numenul primeşte neapărat un nume". Nefiind capabil a practica "o discuţie cinstită", e un familiar al "tertipurilor", "subterfugiilor", "deturnărilor". Simplist, didacticist, Maiorescu e mortal devansat de "gîndirea estetică europeană". Nu e întîmplătoare împrejurarea că din rîndul "favoriţilor" săi "aveau să se recruteze cîţiva dintre cei mai serioşi critici ai elementarităţii, dogmatismului şi anacronismului ideologiei literare a acestuia". Să ne mai mirăm că e proclamată supremaţia lui Gherea, care ar fi, "prin felul mai larg şi mai nuanţat de a înţelege critica (...) " în mai mare măsură decît Maiorescu, contemporanul lui Eminescu şi Caragiale"? Sau aforistic: "Gherea crede în devenire, pe cînd Maiorescu, mişcîndu-se exclusiv printre eternităţi, este un dogmatic". E cumva Maiorescu un critic edificator? "În ultimă