Au apărut, în sfîrşit!, Antimodernii lui Compagnon, la Editura Art. În sfîrşit - pentru cei care nu-l pot citi pe Compagnon în franceză, dar vor totuşi să-l citească. A apărut, şi mă bucur. Deşi mă bucur, nu intenţionam să mai scriu despre acest tom masiv al profesorului de la Colegiul Franţei şi Columbia University, inginer devenit istoric şi teoretician literar, pe cît de ambiţios pe atît de inteligent, asiduu, şi laudele ar putea continua. Probabil că editorul său român, Mircea Martin, a estimat că cel mai bun mijloc de a deschide o dezbatere în jurul Antimodernilor este o prefaţă.
Despre ea scriu acum, şi o fac din postura celui care, în 2006, a comentat pe larg cartea, pe atunci încă recent apărută la Editura Gallimard. Eram sensibil, acolo, la sintagma preluată din Julien Gracq, "réactionnaires de charme". Mircea Martin o remarcă la rîndul său, dar traducerea, deşi corectă, schimbă tot. "Reacţionarii plini de farmec" sînt, de fapt, şarmanţi. Or, "de charme" exprimă o tensiune pe care niciodată traducerea românească "plin de farmec" n-ar echivala-o. Mai degrabă se poate spune că, din punct de vedere literar, "reacţionarii sînt şarmanţi" - ceea ce este, totuşi, altceva.
Scriu deci despre prefaţă. Pentru că, aici, Mircea Martin dă o interpretare interesantă a "antimodernului" lui Compagnon. Nu e vorba doar de faptul că, atunci cînd nu se încrede în caracterul "reacţionar" al antimodernului, Mircea Martin nu are în vedere textul meu, în care, spunînd "antimodern" în sensul lui Compagnon, mă gîndeam de pildă la H-R. Patapievici. În fond, există nuanţe. Pentru autorul Singurei critici, "modernii neautentici sunt adepţii necondiţionaţi ai ideii de progres, iar antimodernii neautentici ar rămîne să fie retrograzii, reacţionarii (în sensul tare al termenului)." Fapt este că, pentru Mircea Martin, antimodernii sînt moderaţii. Ambivalenţi şi mode