Trebuie să o spun sincer, m-am apropiat cu foarte multă reticenţă de romanul lui Marius Daniel Popescu, Simfonia lupului. Nu ştiu alţii cum sunt, dar pe mine modul în care numele cititorului a fost introdus pe piaţa literară românească m-a făcut mai degrabă să ocolesc romanul şi puţin a lipsit să nu îl ignor cu totul. Pentru a nu vorbi în dodii, reproduc ad litteram o ştire publicată de cotidianul "Evenimentul Zilei" în luna ianuarie a anului 2008: "Marius Daniel Popescu, născut în Craiova, s-a căsătorit cu o elveţiancă şi trăieşte din 1990 la Lausanne, unde conduce un autobuz al municipalităţii.
Un român care trăieşte în Elveţia şi este şofer de autobuz a fost recompensat cu Premiul "Robert Walser" pentru debut în proză. Primul roman al craioveanului Marius Daniel Popescu, Simfonia lupului (La symphonie du loup), de 400 de pagini, a fost primit cu entuziasm de critica literară elveţiană.
Dintre 60 de autori aspiranţi la Premiul "Robert Walser", juriul elveţian a ales un singur nume: Marius Daniel Popescu, scriitor, şofer de autobuz la Lausanne, ţigan şi imigrant".
Ulterior, mai toată presa românească a preluat şi perpetuat ideea şoferului care a dat lovitura ca prozator. Văzut din perspectiva ultimei fraze, inclusiv faimosul premiu literar "Robert Walser" pare mai degrabă rodul unei decizii de ceea ce americanii numesc political correctness: un premiu literar menit nu să recompenseze valoarea, ci să ofere un fel de bonus unei categorii de marginali. Ce "orizont de aşteptare" (H.R. Jauss) poate oferi potenţialilor cititori o asemenea prezentare? Un roman scris de un cvasi-diletant (totuşi, condusul de autobuz este una, iar literatura, cu totul alta), scris probabil într-un stil frust, plin de pitoresc, doldora de acţiune şi sentimente extreme. Te puteai aştepta la un Damian Drăghici prozator sau la ceva în stilul lui Panait Istr
