În 1989, Dan Roşu şi Adrian Cojocaru aveau 10 ani şi locuiau în Bucureşti.
Dan şi Andi: "În ianuarie 1989 era cald, noroios, cred că plouase sau se topise zăpada. Eram în clasa a IV-a, la Şcoala 113 din Berceni. Învăţătoarea, care ne era şi mamă, şi tată, ne-a trimis la cercul de biochimie de la Palatul Pionierilor.
Primele ore au fost interesante, ne-a desenat pe tablă celula, citoplasma, nucleul în culori, de-am crezut că să fii biochimist înseamnă să ştii să desenezi frumos. Apoi ne-a lăsat la microscop, ne-a arătat cum se umblă cu lamelele. Tăia pe câte unul puţin, să ne uităm şi la sânge. Mă rugam de el: «Pune-mi şi mie sânge!», că ce, eu eram prost să mă tai?
Apoi ne-am mai uitat la frunze, la aripi de muscă, la furnici şi chiar la propria flegmă. Am văzut la microscop şi apa de la chiuvetă, în care înotau nişte chestii de nu-ţi venea să crezi. Şi la apa din vaze, care era plină de parameci. Dar după câteva ore, ni s-a dat altă sarcină şi ne lăsa să ne uităm la microscop numai dacă reuşeam să tăiem nu ştiu câţi porumbei, dar îţi dădea foarfece boante şi nu reuşeai să termini niciodată.
Când intram în Palatul Pionierilor, până să ajungem la etaj, la cercul de biochimie, treceam pe lângă cercul de aeromodelism, ne uitam la ei cum fac avioane, salivam, apoi ne duceam la tăiat porumbei. Nu era greu să găseşti porumbei, erau pline «almanahele». Erau frumuşei, îi făceam cu talent, puneam suflet în munca noastră. După ce îi tăiam, îi lipeam pe un băţ din ăla de vată de zahăr. Nu ştiu ce se făcea cu ei, poate erau folosiţi de corul Palatului Pionierilor sau poate erau pregătiţi pentru manifestările de la 23 August".
Dan: "Din stolurile alea imense de porumbei ai păcii s-a îndurat tovarăşa de la cerc şi mi-a dat şi mie unul, şi umblam aşa cu porumbelul pe băţ prin oraş, apoi m-am urcat
